Într-o țară care pare că și-a pierdut busola valorilor, poate fi ceva mai dramatic și mai absurd decât să-i vezi pe cei însărcinați cu asigurarea ordinii publice protestând în stradă, cerând dreptate și demnitate? Polițiștii și angajații penitenciarelor, acei oameni care zilnic își riscă siguranța pentru a ne oferi nouă liniștea, au ajuns să fie tratați ca niște elemente dispensabile de către guvernanți.
Este o umilință națională să vezi cum cei care ne apără sunt forțați să își ceară drepturile în piețe, în loc să fie respectați și sprijiniți. Dacă în alte părți ale societății bonusurile financiare și privilegiile au fost aruncate cu generozitate pentru a asigura loialitatea față de sistem, polițiștii și angajații penitenciarelor au fost ignorați, marginalizați, lăsați să se descurce cum pot.
Ce poate fi mai revoltător decât să-i vezi pe acești oameni în uniforme, care ar trebui să inspire autoritate și respect, devenind vizibil vulnerabili? Cum să se mai impună în fața infractorilor când ei știu prea bine că statul pe care îl reprezintă i-a abandonat? Ce încredere mai pot avea aceștia în sistemul pe care îl servesc, când statul însuși îi tratează ca pe niște pioni de prisos pe tabla unui joc politic absurd?
Imaginați-vă scena: polițiști protestând cu pancarte, în loc să fie pe străzi pentru a menține ordinea. Ce mesaj le transmitem noi, ca societate, când cei care ar trebui să fie simbolul siguranței noastre sunt obligați să se lupte pentru demnitatea lor? Este ca și cum am recunoaște că liniștea și protecția noastră sunt de vânzare – dar la un preț atât de mic, încât nimeni nu mai e interesat să le cumpere.
Într-o lume normală, cei care stau în prima linie pentru a apăra legea ar trebui să fie răsplătiți pe măsură, nu doar financiar, ci și moral. În schimb, în România, guvernanții tratează acești oameni ca pe niște statistici. Nimic nu poate fi mai absurd decât să vezi cum o profesie menită să impună respect ajunge să inspire milă.
În cele din urmă, întrebarea care rămâne este aceasta: dacă cei care ne apără nu sunt respectați, ce șansă mai avem noi, cei care ne bazăm pe ei, să trăim într-o societate sigură și justă? Cei care asigură liniștea sunt acum într-un strigăt de disperare – iar noi toți ar trebui să ascultăm. Nu pentru ei, ci pentru noi.
