Stimați domni și doamne ai Justiției,
Vă scriu nu din ură, ci dintr-o oboseală adâncă.
Oboseala celui care privește și așteaptă.
Oboseala celui care încă mai crede că legea ar trebui să apere, nu să strivească.
Este a doua oară când mă adresez dumneavoastră. Prima dată am fost doar un cetățean. Astăzi, jurnalist. Diferența nu este de statut, ci de luciditate. Între timp am învățat că, uneori, adevărul nu este refuzat, este amânat până când nu mai doare pe nimeni.
Cazul despre care vorbesc este cunoscut. Primul dosar penal trimis în judecată de procurorii de la Parchetul General, în care Călin Georgescu este acuzat de propagandă legionară.
Un dosar care, de mai bine de un an, nu aduce claritate, ci confuzie. Nu aduce probe, ci termene. Nu aduce dreptate, ci așteptare.
Zi după zi, termen după termen, omul acesta este ținut într-o stare de suspendare. Nu este condamnat, dar nici lăsat liber. Nu este achitat, dar nici judecat până la capăt. Trăiește într-un spațiu gri, creat nu de lege, ci de lipsa de curaj a deciziei.
Știți ce înseamnă asta?
Înseamnă o familie care trăiește cu frica fiecărei zile.
Înseamnă copii care învață că dreptatea nu vine, ci se negociază în timp.
Înseamnă o umilință repetată, administrată rece, procedural, ca și cum ar fi normal.
Ultima amânare, pentru o singură zi, nu mai poate fi explicată juridic. O zi nu aduce probe noi. O zi nu schimbă adevărul. O zi schimbă doar puterea: puterea de a arăta cuiva că viața lui este la dispoziția sistemului.
Și atunci întreb, cu voce tare, ceea ce mulți gândesc în tăcere:
cât timp credeți că mai puteți pedepsi un om fără sentință?
cât timp mai puteți ascunde lipsa dovezilor sub hârtii, ștampile și proceduri?
Justiția care nu decide nu este prudentă.
Este lașă.
Justiția care amână fără explicații nu este echilibrată.
Este abuzivă.
Justiția care ține un om „la semnat”, „sub control”, „în așteptare” nu apără legea.
O folosește.
Nu vă acuz că ați condamnat.
Vă acuz că ați refuzat să hotărâți.
Pentru că, în realitate, amânarea nu este neutralitate.
Este o formă de vinovăție.
Este o sentință fără parafă.
Aceasta nu este o scrisoare politică.
Este o mărturie.
Este o aducere aminte că justiția există pentru oameni, nu oamenii pentru justiție.
Și mai ales este o întrebare care va rămâne, chiar și atunci când dosarul se va închide: câte vieți trebuie suspendate până când adevărul devine convenabil?
Cu respect pentru ideea de lege,
dar cu revoltă față de felul în care este aplicată.
