Încotro te îndrepți, țară frumoasă, când cei ce-ți decid destinul te vând bucată cu bucată, fără să clipească? Încotro mergi, când cei care ar fi trebuit să-ți fie paznici devin călăii tăi cu gulere albe și mâinile murdare de bani și minciuni?
Politicienii tăi nu mai sunt slujitori ai poporului, ci stăpâni ai iluziilor. Au înlocuit dragostea de țară cu pofta de funcții. Jură pe Biblie și pe Constituție, dar la prima șansă te trădează pentru o mână de voturi și un os aruncat de mai-marii lumii. Vorbesc despre reformă, dar sapă tranșee în care își îngroapă rușinea.
Cei nouă judecători ai Curții Constituționale — simboluri ale echilibrului și ale legii — par astăzi captivi într-un sistem care le șoptește ce să decidă. S-au transformat în umbre triste ale unei justiții oarbe, ce se uită tot mai des în portofel și tot mai rar în conștiință. De ce? Pentru că sistemul știe cine sunt, ce au făcut, și cu ce pot fi ținuți de gât.
Serviciile secrete, care trebuiau să te apere din umbră, îți fură aerul. Nu mai apără țara, ci afacerile. Nu mai protejează poporul, ci rețelele. Devine tot mai clar că există o Românie vizibilă și una invizibilă — iar cea reală este condusă de cei care nu apar niciodată în buletinele de știri.
Iar poporul? Săracul popor… obosit, mințit, umilit. Cei care ar fi trebuit să fie scutul tău, România, stau acum ascunși în spatele tastaturilor. Eroii digitali, care ard de patriotism în online dar se topesc de frică în fața unui protest real. Strigă “trăiască neamul” din sufragerie, dar nu sunt în stare să îndure un strop de ploaie pentru libertate.
Și tu, țară a noastră, ce lider te mai așteaptă? Unul care îți va șterge identitatea cu un zâmbet? Care va înlocui limba ta dulce cu fraze reci, împrumutate? Care va demola credința, valorile și tradiția, numindu-le “învechite”? Vei ajunge o țară fără chip, fără glas, fără suflet?
Încotro, România, când pădurile tale sunt tăiate de mâini lacome și duse în afară sub tăcerea asurzitoare a autorităților? Când apele îți sunt vândute la licitație, resursele scoase la mezat, iar aurul munților tăi îți strălucește în buzunarele altora?
Încotro, România mea frumoasă, când fiii tăi fug? Nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că tu nu le mai oferi un rost. Pentru că spitalele tale le dau frică, școlile – rușine, iar locurile de muncă – umilință. Pleacă în autocare cu ochii în lacrimi și pașaportul în buzunar. Nu vor palate, vor doar demnitate. Vor doar un colț de viață normală.
Și noi? Cei rămași? Ce facem? Ne complăcem? Ne resemnăm? Ne transformăm în statui care privesc cum România e jefuită la lumina zilei?
Nu, încă nu e târziu.
Dar va fi, dacă nu ne trezim. Dacă nu ne ridicăm. Dacă nu începem să ne iubim țara cu fapte, nu doar cu vorbele altora. România nu moare dacă e trădată. Moare dacă e uitată.
Încotro, România?
Întrebarea nu e doar pentru tine. Este și pentru noi. Pentru că fiecare tăcere a noastră e un pas al tău spre prăpastie. Și fiecare luptă abandonată e o palmă pe obrazul tău.
România, trezește-te. Și trezește-ne și pe noi, până nu e prea târziu.
