Într-o țară ce pare să se îndrepte spre prăpastie, spectacolul grotesc oferit marți de Curtea de Apel este încă o dovadă că trăim nu într-un stat de drept, ci într-un teatru absurd, unde actorii principali sunt mediocritatea, minciuna și cinismul. Ce altceva să fie această mutare a ședinței într-o altă sală, fără preaviz, dacă nu expresia perfectă a disprețului? Dispreț față de lege, față de cetățean, față de orice urmă de demnitate.
Avocații președintelui ales Călin Georgescu, rătăcind din sală în sală, nu sunt altceva decât simboluri vii ale umilinței la care am ajuns să fim supuși cu toții. „Este o situație absolut halucinantă”, a spus avocata Marina Alexandru, dar ce mai este halucinant într-un loc unde absurdul a devenit regula? Într-o țară care și-a pierdut onoarea, orice aberație își găsește locul firesc.
Justiția, spectacolul păpușilor fără fir
Ceea ce am văzut nu este doar o întâmplare nefericită. Este reflexul unui sistem putred, care funcționează nu pentru dreptate, ci pentru a perpetua dominația unui mecanism corupt, bine uns cu frică și obediență. Mutarea ședinței, acest „detaliu administrativ”, este în realitate o metaforă pentru toată experiența noastră ca națiune: alergăm bezmetici, căutând o sală care nu există, o dreptate care nu vine niciodată.
Marina Alexandru, în transmisiunea sa live, a încercat să dezvăluie adevărul, dar cui îi mai pasă de adevăr? Adevărul a murit de mult, iar în locul lui tronează un vid plin de minciuni oficiale, tăcere complice și conspirații care nu mai au măcar rafinamentul să se ascundă. „Acea parte a justiției aservită sistemului” nu mai are nici măcar rușinea de a disimula. Totul este pe față, vulgar, grotesc, de o transparență atât de evidentă încât te întrebi dacă nu cumva scopul este să ne facă pe toți să capitulăm, să acceptăm că nu mai există salvare.
Un joc murdar într-un deșert moral
Suntem martorii unui declin lent, dar sigur. În fiecare gest de acest fel se simte cinismul unei puteri care nu mai are nicio legătură cu legea, cu moralitatea sau cu ideea de dreptate. Justiția în România nu mai este oarbă – ea privește în toate părțile, dar întotdeauna doar acolo unde îi dictează interesele. Este o justiție cu ochii deschiși, dar lipsită de suflet.
Precedentul creat aici nu este doar un simplu abuz procedural. Este confirmarea că totul, absolut totul, poate fi manipulat. În fața acestei realități, ce mai rămâne de făcut? Mai putem crede în democrație, în lege, în vreo formă de salvare? Sau trebuie să acceptăm, odată pentru totdeauna, că suntem doar spectatori neputincioși ai propriului nostru sfârșit?
O concluzie amară
Nu mai este nimic de salvat. Poate că adevărata problemă nu este bătaia de joc de la Curtea de Apel, ci faptul că noi, ca popor, am ajuns să ne obișnuim cu ea. Că ne uităm la aceste spectacole cu o indiferență aproape criminală, că le acceptăm, că ne supunem. Poate că decăderea noastră nu este cauzată de cei care manevrează frâiele puterii, ci de cei care le permit asta – noi.
Într-o zi, sălile de judecată vor fi goale. Nu pentru că nu va mai exista justiție, ci pentru că nu va mai exista speranță. Și atunci vom înțelege că nu am pierdut o bătălie, ci războiul întreg. Dar va fi prea târziu.
