România arde, dar nu este focul renașterii, ci jarul mocnit al unui suflet istovit. De prea mult timp, această țară a supraviețuit în genunchi, îmbrățișând cu o resemnare bolnavă toate formele de umilință. În aer se simte o disperare care transcende prezentul: e disperarea unei națiuni ce își contemplă propria ruină. Dar, iată, odată trebuia să înceapă. Și a început.
Această răzmeriță nu este un spectacol al curajului, ci al ultimului reflex de supraviețuire. Străzile, animate de mii de oameni, sunt mai degrabă un ecou al furiei acumulate de generații întregi. Ei nu luptă pentru un viitor, ci pentru a sparge cercul vicios al unui trecut care refuză să moară. România trăiește o dramă perpetuă: captivă între dorința de a renaște și tentația de a se afunda și mai mult în propria decadență.
Călin Georgescu apare ca o figură mesianică într-un peisaj devastat. Nu pentru că ar fi izbăvitorul, ci pentru că el a devenit simbolul unui popor care, deși zdrobit, mai visează la dreptate. Și totuși, alegerea sa a fost blocată. Alegerile prezidențiale, acest ritual grotesc al speranțelor spulberate, au fost oprite abuziv. Nu este doar o lovitură împotriva unui om, ci împotriva acelei rare scântei de credință colectivă.
Dar ce sunt aceste proteste, dacă nu un ultim act de revoltă? România, acest pământ al contradicțiilor, nu știe să se ridice decât atunci când este aproape distrusă. Istoria sa este o succesiune de înfrângeri și trădări, un teren propice pentru resemnare. Și totuși, în mijlocul dezastrului, mai apar uneori oameni care refuză să accepte inevitabilul.
Odată trebuia să înceapă. Dar începutul nu e o promisiune, ci o povară. Ce va face acest popor cu propria trezire? Vor avea oamenii curajul să-și depășească condiția de victime ale istoriei? Sau vor cădea din nou în somnul greu al dezamăgirii?
România nu va fi niciodată o țară de învingători. Dar poate deveni o țară de oameni care, măcar o dată, au avut curajul să-și înfrunte destinul. Fie ca acest început să nu fie doar o altă amânare a sfârșitului.
