Foto:Documentar OpiniaTransilvană: Castelul Martinuzzi de la Vințul de Jos, între istorie, mit și legendă

Castelul Martinuzzi, acum în ruină, aflat în comuna Vințul de Jos, județul Alba, este încărcat atât de istorie, cât și de legendele care s – au țesut în jurul lui.

Între zidurile sale, și – au găsit sfârșitul Gheorghe Martinuzzi (asasinat) sauAron Vodă, domnitorul Moldovei.

Domeniile Vințului și Vurpărului, au aparținut voievodului Țării Românești, Radu de la Afumați, pănă în anul 1540.

Comuna a avut de suferit de pe urma invaziei turcilor în patru rânduri (1438,1442,1659 și 1661).

Vințul de Jos este cunoscut ca fiind și un nod important de cale ferată, atât pentru cea de transport persoane, cât și pentru ceea de marfuri.

Istoria castelului Martinuzzi

Castelul a fost ridicat pe temeliile unei mănăstiri catolice înființate în jurul anului 1300. Mănăstirea respectivă, singura mănăstire dominicană din Transilvania ridicată în afara unui oraș, funcționa din plin în anul 1361. Viața monahală a fost afectată de incursiunea otomană din 1438. Refacerea mănăstirii s-a realizat anevoios, cu sprijin papal. La începutul secolului al XVI-lea obștea monahală era restrânsă, în contextul reformei protestante. Ultimul călugăr a fost alungat în 1534 de nobilul Nicolae Kozar, care a transformat mănăstirea în castel.

Apoi castelul intră în posesia domnitorului Radu de la Afumați, iar din 1540, castelul este preluat de cardinalul de origine croată, apoi cancelar și guvernatorul Transilvaniei, Gheorghe Martinuzzi.

La moartea lui Ioan Zapolya, survenită la 22 iulie 1540, el asumă cu regina Isabella Jagiello regența fiului nou-născut al acestuia Ioan Sigismund.

Până în anul 1551, Martinuzzi, ridică un castel în stilul Renașterii timpurii, la aceea vreme fiind considerat unul dintre cele mai valoroase din Transilvania.

Catelul dispunea de două aripi, din care s – a mai păstrat în picioare doar cea din nord, fiind prevăzut de o incintă de ziduri din piatră în formă dreptunghiulară, flancată de turnuri.

Alte fortificații includeau o palisadă dublă, pe laturile de est și sud, precum și valuri de pământ și șanțuri umplute cu apă captată din râul Mureș.

Aripa de nord are un plan dreptunghiular cu parter și etaj. Castelul mai dispunea de o scară monumentală care ducea la etaj, acoperită de o boltă semicilindrică, precum și bolțile de cărămizi ce acoperă camerele de la parter.

Cele mai frumoase piese arhitectonice, sunt însă, portalurile, frontoanele dreptunghiulare și ancadramentele ferestrelor bifore, ce apar prima dată în Transilvania. Aceste lucrări sut atribuite arhitectului italian Domenico de Bologna.

După moartea lui Martinuzzi domeniul a fost preluat de generalul Giovanni Battista Castaldo, iar ulterior de reprezentanți ai principelui Andrei Báthory. Între 1575-1578 castelul este condus de Ștefan Báthory și Cristofor Báthory, iar după 1578, castelul intră în posesia Margaretei Mailath.

În 1614 proprietatea a trecut în posesia principelui Gabriel Bethlen, care a comandat ample acțiuni de consolidare. Planurile arhitecturale au fost elaborate de Giacomo Resti, membru notabil al unui grupu important de arhitecti din nordul Italiei.

Castelul Martinuzzi a fost prima lucrare majoră atribuită lui Resti, care l-a transformat într-o fortăreață monumentală, extinzând aripa originală și formând un hexagon regulat cu bastioane de apărare în colțuri. Acest tip de arhitectură, introdus pentru prima dată la Castelul Martinuzzi, a devenit ulterior popular în întreaga Transilvanie.

O inscripție fragmentară din 1617, în latină, a supraviețuit încastrată în edificiul porții, cu următorul text: „Gabriel Bethlen, din mila lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, a ridicat pe propria sa cheltuială această poartă cu întregul zid în anul Domnului 1617, pe vremea birăului Akosi Gaspar”.

Între anii 1658-1661 edificiul a suferit în urma atacurilor turco-tătare.

În 1715 castelul a trecut în proprietatea Episcopiei Romano-Catolice din Transilvania, funcționând ca reședință de vară pentru episcopi. În 1792, în timp ce era ocupat de Ignațiu Batthyány, reședința episcopală a castelului a fost afectată de un incendiu, fiind ulterior reparată.

Imobilul a fost naționalizat în timpul perioadei comuniste și folosit drept magazie, depozit de cereale, depozit de mobilă și ca fabrică de prelucrare a cărnii. Latura de nord a edificiului s-a prăbușit în 1981.

În cursul cercetărilor arheologice efectuate în curtea castelului au fost descoperit pietre funerare legate probabil de mănăstirea dominicană care a funcționat aici.

În anii 1991-1999 a fost determinată arheologic biserica mănăstirii, existentă pe axa est-vest a castelului, cu o lungime de 47 de metri. Corul bisericii era poligonal. Nava era boltită, cu o rețea de ogive gotice, sprijinite pe stâlpi adosați și console. Au fost recuperate două chei de boltă, lucrate de meșteri diferiți, reprezentând simboluri ale evangheliștilor.

Materialul arheologic descoperit a inclus sistemul de încălzire după principiul hypocaustului antic, urme de sobe decorate cu scene religioase, precum și un atelier de metalurgie neferoasă aflat în exploatarea călugărilor.

Personalități importante ale Evului Mediu, și – au găsit sfârșitul între zidurile castelului de la Vântul de Jos.

Proprietarul castelului și cel căruia i se atribuie ridicarea edificiului, guvernatorul Transilvaniei și cardinal de Oradea, Gheorghe Martinuzzi, este asasinat în anul 1551, de către un corp de mercenari, conduși de generalul Giovanni Battista Castaldo. Asasinatul a fost comandat de însuși Ferdinand I, împăratul Sfântului Imperiu Roman. Legenda spune că nimeni n – a aflat de uciderea lui Martinuzzi, decât după aproape două luni, când a fost descoperit cadavrul acestuia.

Motivul uciderii lui Martinuzzi, ar fi fost altul. Legenda spune că generalul Castaldo, l – a asasinat pe cardinal, pentru ca după moartea sa, să poată recupera un tezaur de monede antice, pe care acesta l-ar fi preluat de la un grup de pescari care l-au descoperit din întâmplare la rădăcina unui copac pe râul Strei, în apropierea localității Sîntămărie-Orlea.

Voievodul Moldovei, între anii 1592 – 1595, Aron Vodă sau Aron Tiranul, a fost închis în temnița castelului de la Vântul de Jos, împreună cu întreaga sa familie, în mai 1595, din ordinul principelui Sigismund Báthory. Va muri prin otrăvire doi ani mai târziu, în iunie 1597.

A fost îngropat în biserica lui Mihai Viteazul din Alba Iulia. Aron Vodă a fost un apropiat și susținător al marelui voievod român, Mihai Viteazul.

Nu vom ști niciodată adevărul celor întâmplate în castelul de la Vântul de Jos, dar istoria rămâne cea mai frumoasă poveste.

Poze: Sorin Giurcă ( arhiva personală).