EDITORIAL : România, condamnată la propria agonie

Nu există țară mai înclinată spre autodistrugere ca România, un loc unde fiecare criză este doar un pretext pentru a valida abisul. Lovitura de stat din 2024 nu este decât un alt episod într-o poveste nesfârșită a neputinței. O națiune care nu mai are eroi, ci doar caricaturi de conducători, ce joacă roluri într-un teatru al absurdului.

Ceea ce numim astăzi „stat” nu este altceva decât o ruină, o adunătură de forme fără fond, de legi fără respect, de instituții care mimează existența. Lovitura de stat? Mai degrabă un gest reflex al unei țări care se sufocă în propria ei inutilitate. Nu Rusia, nu America, nu Europa ne vor distruge – ne vom distruge singuri, cu o minuțiozitate care ar putea trezi admirația unui psihiatru al istoriei.

Trăim într-o veșnică tranziție către nimic. De câte ori ne apropiem de o idee de ordine, de un vis de stabilitate, reușim să-l spulberăm, ca și cum haosul ar fi singura noastră condiție naturală. Ce altceva poate însemna acest haos politic, dacă nu confirmarea că România nu este un stat, ci o stare – o stare de agitație inutilă, o febră fără scop?

Cioran scria că „orice popor care a eșuat în încercarea de a se autodistruge nu merită să existe”. Poate că România a ratat șansa de a se autodistruge și rămâne prinsă într-o agonie perpetuă. Fiecare act de trădare, fiecare manipulare, fiecare atac la adresa statului de drept nu este decât o altă filă dintr-o carte a neputinței.

Poate că nu mai există speranță pentru noi. Poate că singura cale este să ne acceptăm condiția – să îmbrățișăm acest haos, să ne definim prin neputință. Sau, cine știe, poate că, în cele din urmă, vom găsi în acest abis energia unei renașteri. Dar ce renaștere poate exista pentru un popor care nu mai crede nici în sine, nici în viitor?