Oamenii ies din nou în stradă. Cu pași grei, dar hotărâți, protestează. Nu pentru un partid, nu pentru o ideologie, ci pentru un principiu simplu: dreptul de a fi auziți. Într-o democrație care și-a pierdut ecoul, românii își strigă nemulțumirile în gol. Dincolo de pancarte, furie sau resemnare, e o întrebare arzătoare care plutește în aer: România, încotro?
Presa, cu rare excepții, ignoră. Minimalizează. Redă în reluare clișeele unei neutralități toxice, echivalente cu complicitatea. Se vorbește despre „câțiva nemulțumiți”, „tulburări izolate”, se evită subiectul sau se ascunde sub perdeaua groasă a altor știri menite să adoarmă atenția publică. Când protestul nu e „trendy”, e ignorat. Când nu e orchestrat de partide sau personalități mainstream, e tratat ca zgomot de fundal.
Noua putere – autistă la problemele reale – pare imună la critica venită de jos. Auzul îi e fin doar la directivele din interiorul sistemului sau din afara țării. Cetățeanul obișnuit, cel care merge la muncă, plătește taxe și speră la un trai decent, devine un decor. O piesă de mobilier democratic. Nu face opoziție organizată, dar rezistă. Și tocmai de aceea deranjează.
Ce ne mai rămâne? Apatia? Cinismul? Exilul interior sau cel geografic? Sau curajul de a continua să vorbim, să scriem, să protestăm – chiar și când pare că nimeni nu ascultă. Pentru că, în cele din urmă, rezistența e forma cea mai sinceră de opoziție. Nu cere funcții, nu face compromisuri, nu vânează voturi. E vocea celor care, tăcuți sau vocali, încă mai speră că România nu e un experiment ratat, ci o țară în care adevărul poate fi spus fără frică.
România, încotro? Către o liniște toxică sau către o trezire colectivă? Viitorul încă nu e scris. Dar semnalele de alarmă sunt clare. Și vin din stradă.
