Radiografie AMARĂ a sistemului de Justiție. Am aruncat în derizoriu justiția; noi, cei care suntem chemați să facem dreptate, stăm ascunși în birouri și, sub umbrela obligației de rezervă

0

Judecătoarea Adriana Stoicescu, preşedintele Tribunalului Timiş, cunoscută prin luările sale de poziţie cu privire la problemele din justiţie, face o nouă radiografie amară a sistemului, arătând chiar spre cei din interior.

“Pe vremuri, prostul satului stătea mai mult ascuns în casă. Ai lui se rușinau, oarecum, să îl scoată în lume și să îl lase să vorbească cu oamenii. Astăzi, prostul satului a devenit lider și își face un titlu de glorie din trecutul lui. Nu numai că nu stă în casă….iese în lume și ține lecții tuturor.

Prostia ridicată la rang de virtute, combinată cu nesimțirea absolută, ne-au adus în haznaua în care ne zbatem azi. Am coborât la stadiul de primate, care urlă unele la altele, fără noimă, bătându-se cu pumnii în piept amenințător.

Aici ne-a adus mentalitatea de sclavi, atenți mereu doar la nevoile stăpânului, dornici să îi satisfacem orice capriciu, doar-doar ne bagă în seamă și ne aruncă și nouă o bucățică de ciolan; pentru a intra în grațiile lui suntem dispuși să ne tăiem unii altora beregata.

Leneși, indiferenți și egoiști supraviețuim și atât, iar hrană ne este răutatea gratuită Bucurie ne aduce doar agonia caprei vecinului. Secolele de lașitate ne-au marcat ireversibil, așa încât azi nimeni, dar absolut nimeni nu își asumă vreo responsabilitate.

Așteptăm cu mâna întinsă fără a fi dispuși să facem cel mai mic efort să schimbăm ceva; apoi, indiferent de ce obținem, urlăm nemulțumiți. Suntem victimele prin excelență; ne sunt mereu încălcate drepturile, noi având, desigur, dreptul absolut de a le încălca pe ale celorlalți. Am aruncat la gunoi respectul și decența, bunul simț și educația. Apoi le-am dat foc.

Ne jignim zi-lumină, fără a mai ști de ce; oricum nu contează…plăcerea de a arunca cu noroi în celălalt face toți banii și merită orice efort, nu-i așa?

Am aruncat în derizoriu justiția; noi, cei care suntem chemați să facem dreptate, stăm ascunși în birouri și, sub umbrela obligației de rezervă, repetăm obsesiv, în fața avalanșei de mizerii, același refren: nu-i treaba mea, nu e adevărat ce se spune.

În loc să acceptăm că am greșit, să cercetăm cum a fost posibil, ne irosim în certuri meschine, inventând pretexte și justificări penibile, arătând cu degetul spre aceia dintre noi care își asumă rolul de a încerca, măcar în ceasul al doisprezecelea, să îndrepte răul făcut de noi toți.

Nu băgăm de seamă, însă, că degetul întins acuzator spre celălalt e puțin murdar…

Încet dar sigur, prin indiferența noastră, ne transformăm în torționari, uitând, se pare, care a fost soarta acestora.…”, scrie judecătoarea pe Facebook.

Distribuie

Lasă un comentariu

Top