România plânge. Lacrimile ei nu sunt doar de durere, ci de neputință. Se scurg peste un pământ bogat, dar guvernat de sărăcie morală, peste orașe vibrante, dar sufocate de incompetență, peste milioane de oameni care au obosit să mai spere. Este un strigăt mut al unei țări care se prăbușește sub povara dezbinării, a nepăsării și a promisiunilor neonorate.