În plină criză energetică globală, când marile economii ale lumii își regândesc strategiile și își securizează resursele, România pare hotărâtă să meargă în direcția opusă. Închiderea definitivă a centralelor pe cărbune nu este doar o decizie tehnică sau ecologică, este un moment de cotitură care riscă să lase o țară întreagă vulnerabilă, dependentă și fără o plasă de siguranță energetică.
Există momente în care un lider alege să vorbească despre planuri. Și există momente în care alege să vorbească despre emoții. Mesajul transmis de Călin Georgescu aparține, fără echivoc, celei de-a doua categorii, un discurs care nu vrea să convingă prin argument, ci să seducă prin stare.
Ajunge. Nu mai este loc pentru scuze, pentru amânări, pentru tăceri convenabile. O țară nu se pierde dintr-o dată, se erodează zilnic, prin nepăsare, prin compromisuri și prin acceptarea mediocrității ca normalitate.
Ceea ce i se întâmplă lui Călin Georgescu nu mai pare, pentru mulți, doar o simplă procedură juridică. Pare, mai degrabă, o demonstrație de putere făcută fără prea multă grijă pentru aparențele de echilibru și corectitudine.
Protestele se ridică și cad precum niște respirații inutile ale unui organism obosit. Sindicatele strigă, oamenii ies în stradă, pancartele se agită în vânt, dar totul pare deja consumat înainte de a începe. O revoltă fără destin, o furie fără consecință.
Călin Georgescu este așteptat astăzi să se prezinte pentru semnarea controlului judiciar, în contextul în care procedurile din dosarele sale continuă pe mai multe planuri.
În Târgu Jiu, vocea minerilor răsună din nou. Nu este prima dată când oamenii care au ținut luminile aprinse în această țară sunt nevoiți să iasă în stradă pentru a fi auziți. Și, din păcate, probabil nici ultima.
Instabilitatea financiară nu mai este o problemă. Este o condamnare lentă. Nu mai trăim o criză, trăim consecințele ei, zi de zi, în tăcere, fără spectacol, fără revoltă suficientă.
După luni de austeritate, oamenii nu s-au adaptat. Oamenii s-au micșorat. Și-au micșorat porțiile, dorințele, speranțele. Și, încet, aproape imperceptibil, și-au micșorat și demnitatea — nu pentru că au vrut, ci pentru că au fost împinși.
Românii nu mai sunt dispuși să fie tratați ca niște supuși în propria lor țară.
Prea mult timp, instituțiile care ar trebui să apere cetățeanul au ajuns să îl privească de sus. În loc să servească interesul public, multe dintre ele au devenit mecanisme de control, presiune și intimidare. Funcționari care execută ordine fără să mai gândească, fără să mai asculte, fără să mai respecte omul din fața lor.