Protestele se ridică și cad precum niște respirații inutile ale unui organism obosit. Sindicatele strigă, oamenii ies în stradă, pancartele se agită în vânt, dar totul pare deja consumat înainte de a începe. O revoltă fără destin, o furie fără consecință.
La vârful țării nu este haos, ci o liniște suspectă. Liniștea celor care știu că nimic esențial nu îi poate atinge. Ei nu guvernează, administrează stagnarea. Își dispută puterea cu o pasiune sterilă, ca și cum ar muta piese pe o tablă unde finalul este dinainte stabilit: perpetuarea lor.
Între timp, jos, în materia brută a realității, românul se subțiază. Nu doar financiar, ci lăuntric. Își pierde nu doar banii, ci și speranța, apoi răbdarea, iar în cele din urmă, iluzia că ar mai conta.
Sărăcia nu mai este o condiție. Este un destin. Umilința nu mai revoltă, se sedimentează. Devine obișnuință, apoi identitate. Iar din această lentoare a degradării nu se mai naște nici măcar furie, ci un fel de resemnare toxică, aproape metafizică.
Protestele nu mai sunt un pericol pentru putere. Sunt dovada că sistemul funcționează suficient de bine încât să permită iluzia opoziției, dar suficient de prost încât să nu se schimbe niciodată.
Într-o astfel de lume, schimbarea devine suspectă, iar speranța — o formă de naivitate.
Nimic nu se schimbă pentru că nimeni nu mai crede cu adevărat că ar putea. Iar când credința dispare, realitatea se închide definitiv asupra ei însăși, ca un cerc vicios fără ieșire.
România nu mai este o țară în criză. Este o țară care și-a interiorizat eșecul.
Și poate că, în adâncul ei, nici nu mai vrea să se vindece.
