Aici, în acest colț prăfuit de lume, unde istoria nu a fost decât o succesiune de înfrângeri mascate drept miracole, asistăm, cu o apatie care frizează sinuciderea, la prăbușirea noastră definitivă. Politicienii nu mai guvernează; ei calcă în picioare ce a mai rămas dintr-un popor deja în genunchi. Iar presa, acel bastion al adevărului, nu mai este decât o gloată de mercenari ridicoli, care își înfig pumnale unii în alții, fără să observe că scena pe care se bat se scufundă.
Presa – o haită care mușcă din propria carne
Ceea ce odată era considerat o meserie nobilă, misiunea de a spune adevărul într-o lume orbită de minciună, s-a transformat într-un spectacol grotesc. Jurnaliștii nu mai sunt decât niște actori ieftini într-un circ sordid. Ei nu mai investighează, nu mai pun întrebări; acum scriu pentru a se ucide între ei, pentru a-și distruge colegii, pentru a-și hrăni vanitatea. Ura și insulta au devenit limbajul lor natural, iar fiecare articol seamănă mai degrabă cu o execuție publică.
Și atunci, ce să mai așteptăm de la această „presă”? Oare ne mirăm că omul de rând, dezgustat de spectacolul lor jalnic, alege să nu mai creadă în nimic? Dacă jurnaliștii sunt caria morală a acestei țări, politicienii sunt măseaua stricată, iar societatea civilă – gura schimonosită de durere.
Unde ne îndreptăm? Spre nimic
România nu mai este o țară; este o gaură neagră care înghite tot ce este viu. Politica nu mai este despre idei, ci despre hoție și trădare; presa nu mai este despre adevăr, ci despre putere și răzbunare. Împreună, aceste două forțe aruncă societatea într-un abis din care nimeni nu mai pare capabil să o scoată.
Dar să fim sinceri: această cădere nu este doar vina lor. Este vina noastră, a tuturor. Ne-am vândut tăcerea pentru promisiuni deșarte, ne-am înstrăinat conștiința pentru confort, iar acum plătim prețul. Ne merităm soarta, căci am lăsat hienele să ne conducă și corbii să ne îngroape.
Despre colapsul inevitabil
De fiecare dată când ni se pare că am atins fundul, descoperim un nou nivel de degradare. Am ajuns o societate de cadavre vii, care mimează viața în timp ce putrezesc din interior. România nu mai este un loc de trăit; este un mormânt săpat cu mâinile noastre, o țară care își contemplă ruina cu o uimitoare indiferență.
Oare vom face ceva? Nu. Vom continua să ne distrugem unii pe alții, să urlăm fără sens, să ne îngropăm în mocirla pe care tot noi am creat-o. Și, la final, vom da vina pe soartă, pe istorie, pe oricine altcineva, fără să recunoaștem adevărul simplu: am fost propriii noștri călăi.
România, o țară care și-a pierdut nu doar busola, ci și sufletul. Iar ce rămâne după noi? Nimic. Un gol. Un strigăt surd într-un pustiu. Și liniștea, mereu liniștea, care vine după ce nu mai e nimic de distrus.
„Sunt un jurnalist discret, mereu am fost. Regret că nu arăt mai des dedicarea și efortul din spatele fiecărui cuvânt scris sau rostit. Însă aleg să las faptele și adevărul să vorbească, nu faima sau numele meu.”
