Ofițerii, subofițerii și cadrele active ale instituțiilor de forță ale statului român au rostit un jurământ extrem: „Jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții mele.” Un jurământ care nu admite interpretări, amânări sau tăceri convenabile. Un jurământ care nu se suspendă atunci când pericolul nu poartă uniformă militară, ci costum, funcție și discurs oficial.
O țară nu este doar graniță și drapel. O țară este suma vieților care o alcătuiesc. Iar când aceste vieți sunt lăsate să se stingă încet, în frig, foame și boală, țara nu mai este administrată, este abandonată.
Astăzi, România pierde oameni nu pe front, ci în apartamente reci, în spitale subfinanțate, în sate și cartiere unde bătrânii mor singuri, fără medicamente și fără speranță. Îi pierde prin indiferență. Îi pierde prin decizii cinice. Îi pierde printr-un sistem care a ales să protejeze interesele unor grupuri restrânse și să sacrifice restul populației.
Copiii acestei țări cresc flămânzi, needucați, fără acces real la șanse egale. Pentru ei, statul nu mai este protecție, ci absență. O generație crescută în lipsuri nu este doar o tragedie socială, este o condamnare a viitorului național.
Educația distrusă este o formă de dezarmare a poporului. Sănătatea prăbușită este o sentință colectivă. Sărăcia generalizată este o metodă de control. Acestea nu sunt erori administrative. Sunt simptomele unei puteri care nu mai servește țara, ci se servește de ea.
În fața acestui tablou, tăcerea instituțiilor de forță nu mai poate fi explicată prin disciplină sau neutralitate. Tăcerea, atunci când nedreptatea devine sistemică, este complicitate. Jurământul depus nu a fost față de guverne trecătoare, față de partide sau față de persoane aflate vremelnic la conducere. A fost față de țară. Iar țara nu se confundă cu cei care o administrează prost sau abuziv.
Există momente în istoria unei națiuni în care adevărata trădare nu este revolta, ci obediența oarbă. Când legea ajunge să protejeze nedreptatea, iar autoritatea să mascheze abuzul, loialitatea față de stat nu mai poate fi separată de loialitatea față de oameni.
Istoria nu va reține comunicatele oficiale, nici justificările birocratice. Va reține câți au murit de frig, câți au murit așteptând, câți au crescut fără viitor. Și va întreba simplu: unde au fost cei care au jurat să apere țara?
Pentru că jurământul nu este decor.
Este datorie.
Iar o datorie ignorată ucide mai sigur decât un glonț.
Țara încă așteaptă.
