Primăvara anului 1849 consemnează în cronica Revoluției Române de la 1848 din Transilvania confruntări sângeroase între armata revoluționară maghiară și oștirea românilor organizată de Avram Iancu. Miza cea mai mare, în luna mai, a fost bătălia pentru Apuseni, bastion românesc. Cetatea moților v-a rezista, cu mari sacrificii, în fața trupelor maghiare ce-o atacau continuu.
Orașul Abrud este cunoscut pentru zăcămintele sale aurifere încă din perioada ocupației romane, aici descoprindu -se trei table cerate.
A fost unul din centrele importante ale răscoalei populare din anul 1784, condusă de cele trei căpetenii din Transilvania: Horea, Cloșca și Crișan. În perioada înfruntărilor directe, care vor avea loc în anul 1849, localitatea din Munții Apuseni, devine câmp de luptă.
Pentru ocuparea și cucerirea orașului, care este un centru important în aceea perioadă, vor avea loc trei lupte sângeroase, între trupele maghiare conduse de maiorul Hatvani sunt înfrânte de către moţii lui Avram Iancu și prefecții săi.
Cele trei bătălii pentru Abrud, au avut loc între 8 – 10 mai 1849, 17 – 19 mai 1849 și 11 – 16 iunie 1849.
În cele ce urmează vom reconstitui, încleștările dintre ²Crăișorul Munților² Avram Iancu și trupele maghiare conduse de Emeric Hatvany și colonelul maghiar Farcaș Kemeny.
În urma celor trei victorii repurtate de către Avram Iancu, în fața armatelor maghiare, zona Munților Apuseni este depresurată de unguri, care din momentul acela nu vor mai executa nici un fel de expediție militară, în Transilvania sau pe pământ românesc.
Prima bătălie pentru Abrud 8 – 10 mai 1849
Orașul Abrud era condus în 1848 – 1849, de către primarul Ion Boeru, care deținea pe lângă funcția de edil și pe ceea de viceprefect în prefectura lui Avram Iancu.
Situaţia înainte de bătălie
După ce generalul maghiar de origine poloneză Joseph Bem a cucerit Transilvania prin forţa armelor în iarna anului 1849, singurele părţi din Ardeal stăpânite de monarhia austriacă au rămas cetatea Alba Iulia, Munţii Apuseni şi cetatea Deva. Cetăţile menţionate se aflau în mâna garnizoanelor austriece, iar Munţii Apuseni erau controlaţi de miliţiile româneşti conduse de prefectul Avram Iancu.
În primăvara anului 1849, forţele maghiare au pornit acţiuni de lichidare a rezistenţelor din centrul Transilvaniei, începând în luna aprilie asediul cetăţii Alba Iulia. Foarte curând a devenit evident pentru ei că atât timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este periclitat şi un mare număr de trupe maghiare (cca 10-15.000 combatanţi) era blocat pentru a ţine în şah forţele române. Maiorul ungur Czetz János, care a luptat în Transilvania în 1848-1849 şi a devenit după revoluţie întemeietorul armatei moderne a Argentinei, spunea că:
„Ei (românii – nota E.R.) au îngreunat în mod considerabil asediul cetatei Albei Iulia şi ne-au silit să menţinem un cordon de trupe de la Ciucea prin Huedin, Gilău, Cluj, Turda, Aiud, Alba Iulia, Orăştie până la Deva şi pe la Brad, Vaşcău, până la Oradea Mare, ceea ce ocupă un mare număr de trupe, a căror lipsă în luptele contra ruşilor, a fost atât de resimţită.”
Raportul oficial rus care descrie campania din Transilvania apreciază contribuţia românilor la înfrângerea revoluţiei maghiare astfel:
„Trebuie să recunoaştem că, deţinând toată partea muntoasă a teritoriului cuprins între Mureş şi Cluj, ei (românii – nota E.R.) ne-au prestat cel mai mare serviciu. Datorită lor ungurii au fost înfrânţi, retrăgându-se în două direcţii, prin valea Mureşului şi din Cluj pe drumul Oradiei, au fost rupţi în două şi lipsiţi de putinţa de a comunica între ei. Ce e mai mult, detaşamentele ruseşti vor avea posibilitatea de a se mişca în ambele direcţii, deoarece flancurile lor erau acoperite. E uşor de înţeles ce influenţă importantă ar fi avut asupra mersului campaniei, dacă ungurii erau stăpâni în acest teritoriu.”
Ca urmare, pentru degajarea forţelor militare necesare la asediul Albei Iulii, guvernul maghiar a dispus ca rezistenţa românilor din Munţii Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace, ori prin tratative de pace, ori prin forţă militară. Deputatul maghiar de origine română, Ioan Dragoş, a fost trimis în munţi pentru a negocia un armistiţiu, urmat ulterior de o depunere a armelor de către români.
Prima întâlnire a negociatorului Dragoş cu comandanţii românilor din munţi a avut loc la 22 sau 23 aprilie 1849 la Mihăileni, judeţul Hunedoara. Acesta a obţinut de la români un acord de încetare a focului şi s-a întors în Ungaria pentru scurt timp pentru a cere instrucţiuni suplimentare de la guvern. La 3 mai 1849 deputatul Dragoş se afla din nou în munţi, la Abrud, judeţul Alba, pentru continuarea negocierilor cu românii, care nu aveau încredere în el şi în respectarea promisiunilor de pace făcute de guvernul maghiar.
Tratativele s-au prelungit până în ziua de 6 mai 1849, incluzând două adunări populare, pentru consultarea populaţiei cu privire la o eventuală pace şi dezarmarea românilor, cu care moţii nu au fost de acord, ca de altfel nici majoritatea conducătorilor lor, inclusiv Avram Iancu.
Pe data de 6 mai 1849, în jurul orei 16, când negocierile cu Dragoş erau în toi, a sosit de la avanposturile româneşti că o forţă militară maghiară condusă de maiorul Hatvani Imre a înaintat prin surprindere spre Abrud, cu scopul de a ocupa oraşul. Cea mai mare parte a fruntaşilor români au fugit imediat spre Câmpeni pentru a evita să fie capturată, prefecţii Ioan Buteanu, Petru Dobra şi alţii rămânând pe loc, crezând ceea ce le spusese deputatul Dragoş, cum că armata maghiară nu are să le facă rău, armistiţiul fiind încă în vigoare, ceea ce se va dovedi foarte curând a fi eronat.
Combatanţii
Forţele române erau alcătuite exclusiv din civili înarmaţi, organizaţi ca şi miliţii.
Cea mai mare parte a miliţiilor din Munţii Apuseni erau constituite din moţi, locuitori ai acestor munţi, dar şi din români refugiaţi aici din diferitele părţi ale Transilvaniei ocupate de armata maghiară. Comandanţii miliţiilor româneşti erau tineri fără experienţă militară, în general avocaţi sau preoţi. Sunt cunoscuţi până în acest moment doar doi ofiţeri austrieci care au fost detaşaţi din cetatea Alba Iulia pentru a consilia şi a conduce miliţiile româneşti, rolul acestora fiind minor în bătălia de la Abrud, în unele cazuri comportamentul lor fiind chiar pasiv.
Comandantul tuturor miliţiilor româneşti în prima bătălie de la Abrud a fost Avram Iancu, un tânăr avocat în vârstă de aproximativ 24 ani.
Ca armament, românii dispuneau de foarte puţine arme de foc şi de câteva tunuri mici. Pe tot timpul revoluţiei de la 1848-1849, românii din Munţii Apuseni au dispus de numai 1.200-1.400 puşti, cele mai multe dintre ele fiind arme de vânătoare. Puţinele puşti militare furnizate de cetatea Alba Iulia erau vechi şi foarte prost întreţinute. Dat fiind faptul că unitatea condusă de prefectul Axente Sever nu a participat la prima bătălie de la Abrud, numărul puştilor disponibile pentru români în această luptă e cel mai probabil că a fost mai mic de 1.200, deoarece trupa condusă de Axente Sever era mai bine înarmată cu arme de foc.
Majoritatea combatanţilor români erau înarmaţi cu lănci sau cu unelte agricole (furci, coase îndreptate, topoare etc.). Armele de foc capturate de la inamic în timpul luptelor au fost folosite doar în măsura în care se reuşea, cu greu, procurarea de muniţie pentru ele.
Cifra combatanţilor români diferă de la sursă la sursă. Românii indică un număr de combatanţi nu mai mare de 3.000-4.000 oameni, în timp ce sursele maghiare spun că s-ar fi confruntat la Abrud cu cca 30.000 români, dintre care aproximativ 10.000 înarmaţi cu puşti. Exagerarea e evidentă, cel mai probabil cifrele au fost umflate pentru ca maiorul Hatvani să îşi poată justifica faţă de superiori grava înfrângere în care şi-a pierdut aproape întreaga armată, el însuşi fiind la un pas de a fi ucis.
Sistemul de aprovizionare organizat lipsea cu desăvârşire, românii aducându-şi singuri mâncare de acasă pentru câteva zile. Nu existau uniforme, iar serviciul sanitar era asigurat doar de câţiva medici care se aflau în tabăra românească ori de către voluntari. Aprovizionarea cu muniţie se făcea sporadic din cetatea Alba Iulia, prin achiziţii făcute de către particulari sau prin capturarea convoaielor de aprovizionare inamice.
Forţele maghiare erau alcătuite dintr-o companie a legiunii germane, o companie de soldaţi din batalionul 16, trei companii din cetele mobile, o companie de miliţie, o unitate de miliţieni de mărime incertă, 70 oameni din detaşamentul Reviczky, 40 husari şi trei tunuri, din care unul de trei funţi şi două de câte doi funţi. La aceste trupe se vor adăuga miliţiile maghiare din Abrud şi Roşia Montană, în valoare de 400-800 oameni.
Trupele maghiare erau înarmate aproape integral cu puşti, valoarea combativă a lor fiind diferită. Compania din legiunea germană era alcătuită din soldaţi austrieci profesionişti care trecuseră de partea revoluţiei ungare, în timp ce miliţiile maghiare erau formate din voluntari fără pregătire militară trimişi de diferite localităţi maghiare din Ungaria sau Transilvania. Atât armata regulată maghiară cât şi miliţiile erau echipate cu uniforme, deşi miliţiile sufereau uneori de lipsa echipamentului adecvat. Aprovizionarea trupei care a atacat oraşul Abrud se făcea din oraşul Brad, judeţul Hunedoara, locuit preponderent de maghiari şi unde se afla o bază de aprovizionare a armatei ungare.
Conducerea trupei maghiare care a atacat Abrudul la 6 mai 1849 a fost asigurată de Hatvani Imre, avocat şi politician, care înrolându-se în miliţie a primit gradul de maior. Faptul că nu era militar profesionist, dublat de carenţele de caracter ale sale, a dus la grava sa înfrângere în prima şi a doua bătălie de la Abrud din anul 1849.
Desfăşurarea bătăliei
Trupa condusă de maiorul Hatvani a pornit spre Abrud din oraşul Brad, judeţul Hunedoara, în dimineaţa zilei de 6 mai 1849, la ora 4 dimineaţa. În satul Mihăileni a întâlnit o slabă rezistenţă din partea unui detaşament de 600-700 lăncieri români, pe care i-a împrăştiat uşor, deoarece aceştia urmă se credeau protejaţi de armistiţiul în vigoare, astfel că au fost luaţi prin surprindere de înaintarea armatei ungare. Pâlcuri de lăncieri au început retragerea spre Abrud, semnalând apropierea pericolului.
La ora 16, în data de 6 mai, sosesc primele ştiri în Abrud că armata ungară a încălcat termenii armistiţiului şi că aceasta înaintează spre oraş cu forţe puternice. La ora 18 se confirmă fără dubiu că trupele maghiare înaintează spre Abrud. Cei mai mulţi fruntaşi români fug în ultimul moment din oraş, pentru a nu fi capturaţi de unguri, dar o parte rămân pe loc, fiind convinşi că la mijloc e vorba doar de o neînţelegere şi că armistiţiul nu a fost încălcat. În realitate, maiorul Hatvani nu a ţinut cont de starea de armistiţiu şi era hotărât să distrugă rezistenţa românilor din Munţii Apuseni prin forţa armelor.
În jurul orelor 22-23 ale zilei de 6 mai, armata ungară intră în Abrud fără a întâmpina opoziţie din partea românilor. Au fost capturaţi atunci prefecţii Ioan Buteanu, Petru Dobra, Vasile Moldovan şi Boteanu, viceprefectul Mureşan, tribunii Moga, Molnar, Mihai Andreica, Ioan Boeriu, Nicolae Begnescu, Arpadi şi alţii. Unii dintre ei vor scăpa din prizonierat în ziua de 7 mai 1849, prin faptul că maiorul Hatvani i-a trimis ca parlamentari la Avram Iancu, pentru a-l convinge pe acesta să se predea. Iancu i-a reţinut la el pe aceşti parlamentari şi nu i-a lăsat să se întoarcă în Abrud, cu toate că Hatvani îi obligase să jure că se vor înapoia cu răspunsurile românilor. Unii dintre aceşti foşti „parlamentari” vor conduce miliţiile române în bătălia care va urma.
Tot în ziua de 7 mai 1849 Avram Iancu începe să îşi concentreze lăncierii la Câmpeni şi încearcă să facă joncţiunea cu trupele conduse de prefecţii Simion Balint şi Axente Sever. În aceeaşi zi miliţiile române au blocat drumul dinspre Abrud şi Câmpeni, ameninţând şi comunicaţia dinspre Abrud spre Roşia Montană, spre care Hatvani trimisese un detaşament, la cererea locuitorilor maghiari din ultima localitate.
Pe data de 8 mai 1849 a început prima bătălie de la Abrud. Românii s-au organizat în şase coloane, care au fost postate de jur-împrejurul oraşului Abrud, încercuindu-l. Atacul românilor urma să se desfăşoare pe şoseaua care merge dinspre Câmpeni spre Abrud şi de aici spre Zlatna. Pe flancul drept, pe dealul Ştiurţ, a fost postat viceprefectul Simion Groza, preot, cu trupele sale. La Cerniţa au ocupat poziţia tribunul Nicolae Corcheş şi primdecurionul Iambor. Dincolo de şoseaua Abrud-Brad a fost pus în poziţie tribunul Clemente Aiudeanu şi Rusu. Pe flancul stâng unităţile româneşti au fost dispuse astfel: pe dealurile dinspre Roşia Montană, gloatele tribunului Mihai Andreica; la Surupostu, în faţa Abrudului, tribunul Faur cu moţii din Bucium; pe înălţimile de lângă şoseaua către Câmpeni şi în faţa tribunilor Andreica şi Rusu, cea mai puternică formaţiune, condusă de fostul prefect al Legiunii de Câmpie, preotul Nicolae Vlăduţiu. Prefectul Axente Sever, care se afla cu trupa sa la Zlatna, a închis drumul de aici spre Abrud.
Armata maghiară s-a trezit astfel complet împresurată şi închisă în Abrud. Hatvani a trimis compania condusă de Reviczky să ocupe defileul de la Buceş, pentru a-şi asigura comunicarea cu oraşul Brad. Această companie a fost însă respinsă înapoi în Abrud de către unităţile conduse de tribunii Clemente Aiudeanu şi Nicolae Corcheş, cu toate că ungurii aveau de partea lor şi artileria.
O altă companie a fost trimisă de maiorul Hatvani la Roşia Montană, pentru a o întări pe cea sosită acolo în ziua precedentă. La aceste două companii se vor adăuga miliţii constituite din locuitorii maghiari ai oraşului. Aceste trupe au fost încercuite de români în Roşia şi au trimis ştafete spre Hatvani spre a-i comunica situaţia. Toţi curierii au fost capturaţi de români, iar trupele maghiare din Roşia au decis în această situaţie să atace pe direcţia Abrud pentru a ieşi din încercuire. Tribunul Mihai Andreica a reuşit după lupte grele să oprească ieşirea din încercuire a trupelor maghiare de la Roşia. Acestea au atacat cu furie de cinci ori, succesiv, dar nu au reuşit să îşi deschidă drumul. Una dintre companiile maghiare din Roşia a fost aproape complet distrusă de lăncierii români, iar restul trupelor maghiare s-au întors în Roşia, unde lupta a continuat din casă în casă, până la mult timp după căderea întunericului. Pierderile maghiarilor în luptele din jurul Roşiei Montane au fost de cca 300 morţi, iar localitatea a fost incendiată. Ca răzbunare, maiorul Hatvani a dispus executarea, la Abrud, a mai multor români, printre care şi tribunul Molnar.
În dimineaţa zilei de 9 mai 1849, consiliul de război al românilor, format din Avram Iancu, prefecţii Simion Balint şi Nicolae Vlăduţiu şi tribunul Nicolae Corcheş, decide ca în după amiaza aceleiaşi zile să aibă loc atacul general asupra Abrudului.
La ora 15, în ziua de 9 mai, a început atacul românilor asupra Abrudului, pornit de prefectul Mihai Andreica. În mai puţin de o oră el a reuşit să împingă inamicul până la marginea oraşului şi să ocupe o înălţime în faţa localităţii. Cele trei coloane româneşti care constituiau flancul drept au înaintat de asemenea, luptând, spre oraş, astfel încât maiorul Hatvani a fost obligat să îşi retragă succesiv trupele spre Abrud.
Căpitanul austriac Ivanovici, care era dat pe lângă unităţile prefectului Vlăduţiu, a ezitat să ordone înaintarea, astfel încât Avram Iancu i-a ordonat acestuia să pornească la atac. Vânătorii lui Vlăduţiu angajează inamicul cu foc de puşcă şi resping trăgătorii inamici. Grosul trupelor maghiare atacă acum vânătorii români, care rezistă eroic, iar prefectul Vlăduţiu porneşte personal în fruntea lăncierilor săi asupra atacatorilor, pe care reuşeşte să îi arunce înapoi între zidurile oraşului. Luptele din ziua de 9 mai se vor încheia cu respingerea spre seară a grosului trupelor maghiare în interiorul oraşului Abrud, moţii ajungând cam la 200 paşi de marginea localităţii. Acţiunea decisivă a zilei de 9 mai a fost atacul lăncierilor români conduşi de prefectul Vlăduţiu. Iată cum o descrie însuşi Avram Iancu, în Raportul său:
„În acelaş timp invitai pe cap. Ivanovich să se pue în mişcare cu corpul principal şi să atace; nu am fost însă în stare să-l urnesc din loc. Acum raporta şi Aiudeanu că este în primejdie să piardă toate avantajele câştigate, dacă corpul principal nu va ataca imediat. Mă îndreptai în grabă spre acest corp, unde aflai dela prefectul Vlăduţ, că el a voit să atace de repetate ori, că fusese însă împiedicat de Ivanovich. Lăsai deci pe căpitan în liniştea sa şi ordonai prefectului să atace şi singur, ceea ce el şi făcu. Mai întâi înaintară vânătorii săi, respingând pe acei ai duşmanului cu gloanţele bine îndreptate. Duşmanul se îmbărbătă un moment – aci se aflau forţele sale cele mai principale – şi dădu un atac repede contra centrului nostru. Vânătorii noştri rezistară cu curaj, nemişcându-se din loc. Deodată de puse prefectul Vlăduţ cu sabia în mână în fruntea lăncerilor şi năvăli în două coloane împotriva trupei duşmane. Acest atac hotarî de soarta luptei. Inimicul nu mai rezistă. Încercările lui cu cele 3 tunuri au fost fără de nici un folos. El fu respins din toate părţile spre oraş şi blocat acolo.”
Dându-şi seama că nu are cum să reziste în Abrud, maiorul Hatvani a organizat în cursul nopţii de 9/10 mai 1849 retragerea spre Brad. A pregătit pentru retragere nu numai trupa sa care a supravieţuit luptele, dar şi pe civilii maghiari şi români din oraş, deşi o parte dintre ei nu doreau să se aventureze în această fugă. La ora 4 dimineaţa, în ziua de 10 mai 1849, pe o ceaţă groasă, a început retragerea maghiarilor din Abrud. Trăgătorii lor înaintaţi nu au fost anunţaţi de această acţiune, fiind sacrificaţi pentru a acoperi fuga lui Hatvani. Coloana maghiară trebuia să treacă printre unităţile tribunilor Corcheş şi Olteanu şi printre cele conduse de tribunii Aiudeanu şi Rusu. La început fugarii nu au fost depistaţi de străjile româneşti, dar ulterior, la podul de la Cerniţa, mişcarea de retragere a fost simţită de români şi a reînceput lupta. Panica s-a instaurat foarte repede în rândul trupelor maghiare, însoţite de foarte mulţi civili, acestea încercând doar să se salveze cât mai repede. O parte din civili au fugit înapoi spre oraş, o parte au fost călcaţi în picioare de trupele maghiare care fugeau. În fine, cea mai mare parte a soldaţilor unguri care fugeau au fost ucişi pe drumul spre Brad, traseu pe care au fost atacaţi permanent de românii din satele din zonă. Maiorul Hatvani a reuşit să scape cu viaţă doar prin fugă, însoţit doar de câţiva din oamenii săi.
După fuga lui Hatvani, lăncierii români au intrat în Abrud, care a fost incendiat, iar luptele au continuat şi în oraş, împotriva maghiarilor care mai opuneau rezistenţă. Comandanţii români au pierdut controlul trupelor lor în Abrud, astfel că un număr de civili maghiari au fost ucişi. Printre morţi s-a numărat şi deputatul Dragoş, ucis de lăncieri pentru că a fost considerat de aceştia principalul vinovat de atacul maghiar prin surprindere asupra Abrudului. Un număr de civili maghiari au scăpat cu viaţă fiind adăpostiţi de români din Abrud în casele lor.
Ordinea în oraşul Abrud a fost restabilită numai după sosirea în data de 10 mai a trupei foarte disciplinate conduse de prefectul Axente Sever.
Urmările bătăliei
Trupa maghiară care ocupase oraşul Abrud, împreună cu miliţiile maghiare din oraş au fost distrusă aproape în întregime, pericolul ocupării centrului Munţilor Apuseni de către maghiari fiind temporar înlăturat.
Românii au pierdut un câţiva conducători de valoare, printre care prefectul Petru Dobra, ucis în captivitate în Abrud, şi prefectul Ioan Buteanu, capturat în Abrud şi dus de Hatvani în retragere la Brad. Ioan Buteanu va fi spânzurat la ordinul lui Hatvani câteva zile mai târziu, după cea de-a doua bătălie de la Abrud, în timp ce maiorul maghiar se retrăgea prin Zarand spre Ungaria.
Încrederea românilor în intenţiile de pace ale guvernului maghiar a fost spulberată, pentru că întreaga acţiune a reprezentanţilor puterii ungare părea o înşelătorie. Pe de o parte deputatul Ioan Dragoş promisese un armistiţiu, pe de cealaltă armata maghiară îi atacase pe români în timp ce aceştia se considerau protejaţi de acordul de încetare a focului.
Oraşul Abrud a suferit grave distrugeri de pe urma luptelor, iar o parte a populaţiei civile nevinovate, atât române, cât şi maghiare, a fost ucisă în timpul confruntărilor şi a răzbunărilor reciproce ale celor două tabere.
În timpul retragerii din Abrud, maiorul Hatvani a promis că se va întoarce pentru a se răzbuna, ceea ce o va şi face peste mai puţin de o săptămână, rezultând a doua bătălie de la Abrud.
A doua bătălie de la Abrud 17 – 19 mai 1849
Situaţia înainte de bătălie
După ce generalul maghiar de origine poloneză Joseph Bem a cucerit Transilvania prin forţa armelor în iarna anului 1849, singurele părţi din Ardeal stăpânite de monarhia austriacă au rămas cetatea Alba Iulia, Munţii Apuseni, cetatea Deva şi cetatea Timişoara. Cetăţile menţionate se aflau în mâna garnizoanelor austriece, iar Munţii Apuseni erau controlaţi de miliţiile româneşti conduse de prefectul Avram Iancu.
În primăvara anului 1849, forţele maghiare au pornit acţiuni de lichidare a rezistenţelor din centrul Transilvaniei, începând în luna aprilie asediul cetăţii Alba Iulia. Foarte curând a devenit evident pentru ei că atât timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este periclitat şi un mare număr de trupe maghiare (cca 10-15.000 combatanţi) era blocat pentru a ţine în şah forţele române. Maiorul ungur Czetz János, care a luptat în Transilvania în 1848-1849 şi a devenit după revoluţie întemeietorul armatei moderne a Argentinei, spunea că:
„Ei (românii – nota E.R.) au îngreunat în mod considerabil asediul cetatei Albei Iulia şi ne-au silit să menţinem un cordon de trupe de la Ciucea prin Huedin, Gilău, Cluj, Turda, Aiud, Alba Iulia, Orăştie până la Deva şi pe la Brad, Vaşcău, până la Oradea Mare, ceea ce ocupă un mare număr de trupe, a căror lipsă în luptele contra ruşilor, a fost atât de resimţită.”
Raportul oficial rus care descrie campania din Transilvania apreciază contribuţia românilor la înfrângerea revoluţiei maghiare astfel:
„Trebuie să recunoaştem că, deţinând toată partea muntoasă a teritoriului cuprins între Mureş şi Cluj, ei (românii – nota E.R.) ne-au prestat cel mai mare serviciu. Datorită lor ungurii au fost înfrânţi, retrăgându-se în două direcţii, prin valea Mureşului şi din Cluj pe drumul Oradiei, au fost rupţi în două şi lipsiţi de putinţa de a comunica între ei. Ce e mai mult, detaşamentele ruseşti vor avea posibilitatea de a se mişca în ambele direcţii, deoarece flancurile lor erau acoperite. E uşor de înţeles ce influenţă importantă ar fi avut asupra mersului campaniei, dacă ungurii erau stăpâni în acest teritoriu.”
Ca urmare, pentru degajarea forţelor militare necesare la asediul Albei Iulii, guvernul maghiar a dispus ca rezistenţa românilor din Munţii Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace, ori prin tratative de pace, ori prin forţă militară. Deputatul maghiar de origine română, Ioan Dragoş, a fost trimis în munţi pentru a negocia un armistiţiu, urmat ulterior de o depunere a armelor de către români.
În timpul negocierilor de pace de la începutul lunii mai 1849 dintre reprezentantul guvernului maghiar şi conducătorii românilor din Munţii Apuseni, la data de 6 mai 1849, o forţă militară condusă de maiorul Hatvani Imre a atacat prin surprindere oraşul Abrud. Acest gest al armatei ungare a fost considerat de români o încălcarea a armistiţiului convenit cu partea maghiară, având ca urmare prima bătălie de la Abrud din 8-10 mai 1849. Suferind o înfrângere gravă în această bătălie, comandantul maghiar Hatvani a promis că va reveni pentru a se răzbuna.
După retragerea dezastruoasă din Abrud la 10 mai 1849, ajungând în oraşul Brad, judeţul Hunedoara, maiorul Hatvani începe imediat pregătirile pentru o nouă expediţie împotriva românilor conduşi de Avram Iancu. Hatvani îi scrie din Brad guvernatorul maghiar:
„Odihnesc puţintel şi pe urmă pornesc îndată, pentru ca, ori să murim cu toţii prin văgăunile moţilor, ori, cum îmi să cred mai cu dinadinsul, nici un suflet de om viu nu va mai rămâne la care voi fi găsit armă îndreptată în contra ungurilor”
Pornind de la aceste gânduri, maiorul Hatvani se va îndrepta spre a doua înfrângere gravă a sa, tot la Abrud.
Combatanţii
Forţele române erau alcătuite exclusiv din civili înarmaţi, organizaţi ca şi miliţii.
Cea mai mare parte a miliţiilor din Munţii Apuseni erau constituite din moţi, locuitori ai acestor munţi, dar şi din români refugiaţi aici din diferitele părţi ale Transilvaniei ocupate de armata maghiară. Comandanţii miliţiilor româneşti erau tineri fără experienţă militară, în general avocaţi sau preoţi. Sunt cunoscuţi până în acest moment doar doi ofiţeri austrieci care au fost detaşaţi din cetatea Alba Iulia pentru a consilia şi a conduce miliţiile româneşti. Comandantul tuturor miliţiilor româneşti în a doua bătălie de la Abrud a fost Avram Iancu, un tânăr avocat în vârstă de aproximativ 24 ani.
Ca armament, românii dispuneau de foarte puţine arme de foc şi de câteva tunuri mici. Pe tot timpul revoluţiei de la 1848-1849, românii din Munţii Apuseni au dispus de numai 1.200-1.400 puşti, cele mai multe dintre ele fiind arme de vânătoare. Puţinele puşti militare furnizate de cetatea Alba Iulia erau vechi şi foarte prost întreţinute.
Majoritatea combatanţilor români erau înarmaţi cu lănci sau cu unelte agricole (furci, coase îndreptate, topoare etc.). Armele de foc capturate de la inamic în timpul luptelor au fost folosite doar în măsura în care se reuşea, cu greu, procurarea de muniţie pentru ele.
Sistemul de aprovizionare organizat lipsea cu desăvârşire, românii aducându-şi singuri mâncare de acasă pentru câteva zile. Nu existau uniforme, iar serviciul sanitar era asigurat doar de câţiva medici care se aflau în tabăra românească ori de către voluntari. Aprovizionarea cu muniţie se făcea sporadic din cetatea Alba Iulia, prin achiziţii făcute de către particulari sau prin capturarea convoaielor de aprovizionare inamice.
Numărul combatanţilor români participanţi la a doua bătălie de la Abrud nu este precizată de sursele româneşti, dar nu poate fi mai mică de câteva mii, dată fiind durata şi amploarea luptelor. Sursele maghiare apreciază numărul combatanţilor români la cca 20.000, cifra fiind însă mult prea mare pentru a putea fi reală, dat fiind faptul că populaţia de la munte nu e în mod natural atât de mare ca şi la câmpie. Cifra avansată de sursele maghiare implicate direct în bătălie poate fi dată ca o încercare de justificare a gravei înfrângeri suferite în faţa unei forţe constituite doar din miliţii româneşti.
Forţele maghiare erau alcătuite din două companii ale legiunii germane, două companii de secui, două batalioane de miliţii recrutate din comitatul Zarand, 14 husari şi patru tunuri, dintre care unul de trei funţi. Unele surse indică prezenţa în rândul trupelor maghiare a unei bande de lotri unguri, dar informaţia e incertă. Trupele maghiare au fost conduse de Hatvani Imre, avocat şi politician, care înrolându-se în miliţie a primit gradul de maior. Faptul că nu era militar profesionist, dublat de carenţele de caracter ale sale, a dus la grava sa înfrângere în prima şi a doua bătălie de la Abrud din anul 1849. În total acesta dispunea pentru acest nou atac de aproximativ 2.800 oameni cu patru tunuri.
Trupele maghiare erau înarmate aproape integral cu puşti, valoarea combativă a lor fiind diferită. Compania din legiunea germană era alcătuită din soldaţi austrieci profesionişti care trecuseră de partea revoluţiei ungare, în timp ce miliţiile maghiare erau formate din voluntari fără pregătire militară trimişi de diferite localităţi maghiare din Ungaria sau Transilvania. Atât armata regulată maghiară cât şi miliţiile erau echipate cu uniforme, deşi miliţiile sufereau uneori de lipsa echipamentului adecvat. Aprovizionarea trupei care a atacat oraşul Abrud se făcea din oraşul Brad, judeţul Hunedoara, locuit preponderent de maghiari şi unde se afla o bază de aprovizionare a armatei ungare.
Desfăşurarea bătăliei
Armata maghiară a pornit din oraşul Brad, judeţul Hunedoara, la data de 15 mai 1849, îndreptându-se spre Abrud, judeţul Alba. La Mihăileni nu a întâmpinat rezistenţă din partea lăncierilor români, care erau împrăştiaţi pentru a se aproviziona.
De aici armata maghiară a pornit în direcţia localităţii Blăjeni, deoarece aflase că defileul de la Buceş era apărat de cete româneşti ceva mai numeroase. Peste noapte maghiarii îşi vor aşeza tabăra sub Muntele Vulcan.
La 16 mai 1849 o companie de honvezi porneşte spre Roşia Montană pentru a aduce de acolo familiile de origine maghiară. Câteva familii maghiare au urmat aceste trupe pentru a scăpa spre Abrud, dar au fost împrăştiate laolaltă cu honvezii de către o ceată de români, la dealul Popa Zacheu.
Puternice patrule maghiare au pornit spre satele Corna şi Bucium. Pe drumul de întoarcere, aceste patrule au incendiat câteva case şi au fost şi ele bătute de cete de români strânse în grabă. Datorită trimiterii acestor patrule s-a dezvăluit încă din prima zi intenţia maiorului Hatvani de a supraveghea drumul spre Zlatna.
Tot în ziua de 16 mai 1849, grosul trupelor conduse de maiorul Hatvani intră fără a întâmpina rezistenţă în Abrudul pustiit în urma primei bătălii, care avusese loc cu mai puţin de o săptămână în urmă.
Pe data de 17 mai 1849 românii au ocupat poziţii în jurul oraşului Abrud, încercuindu-l, planul de luptă fiind aproape identic cu cel avut în timpul primei bătălii pentru această localitate.
Înălţimile dinspre Roşia Montană erau ocupate tot de către prefectul Mihai Andreica. Între Corna şi Bucium s-au aşezat cetele conduse de prefectul Nicolae Vlăduţiu, tribunul Olteanu şi fraţii Faur din Bucium. Flancul drept al oastei române era ţinut la Cerniţa de cete numeroase comandate de prefecţii Vasile Moldovan şi Boteanu şi de tribunii Clemente Aiudeanu şi Rusu. Un corp de rezervă era ţinut la Câmpeni, pentru a fi întrebuinţat acolo unde ar fi fost nevoie.
În 17 mai Hatvani trimite spre Roşia Montană un corp de 200 oameni însoţiţi de husari şi cu un tun. De aici aceştia au adus cca 400 civili maghiari care se adăpostiseră în mine. În timpul operaţiunilor au fost ucişi peste 40 români, printre care şi o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti.
Un detaşament similar, de aceeaşi tărie şi compunere, pleacă spre lanţul de sate ale Buciumului, un alt atac maghiar fiind dat în jurul amiezii la Cerniţa.
La 18 mai 1849 bătălia a început imediat după răsăritul soarelui. La ora 8 dimineaţa bătălia era începută pe întreg frontul, împuşcăturile auzindu-se din toate direcţiile. Atacurile maghiare au fost deosebit de puternice în zona flancului stâng românesc, spre Roşia Montană şi Corna, cu scopul de ţine deschisă comunicaţia honvezilor spre Zlatna. Toate aceste atacuri au fost respinse, iar spre după-amiază Hatvani decide să atace flancul drept românesc. În apropierea dealului Ştiurţ honvezii au reuşit să câştige teren, spre seară lăncierii de aici, conduşi de Simion Groza, ajungând să lupte corp la corp cu inamicul.
Zvonurile că flancul stâng românesc e pe cale de a ceda nu s-a adeverit, din fericire, trupele conduse de Nicolae Vlăduţiu şi Mihai Andreica reuşind să împingă inamicul înapoi în oraş. La Cerniţa luptele au continuat pe toată durata nopţii, până spre dimineaţă.
Prefectul Simion Balint, sosit la faţa locului, l-a informat pe Avram Iancu că legiunea sa e pe drum. Având rezervele disponibile, Avram Iancu a decis ca pe data de 19 mai să se dea atacul general asupra Abrudului.
În data de 19 mai 1849 lupta a început din nou în jurul orei 8 dimineaţa, printr-un puternic atac al moţilor. Prima retragere efectuată de inamic a fost la Cerniţa, în schimb acesta a atacat cu putere flancul stâng al românilor, silindu-i pe aceştia să se retragă, la rândul lor. Avram Iancu trimite câteva cete ca sprijin în flancul stâng, iar contraatacul pornit aici obligă inamicul să o ia la fugă. În jurul prânzului trupele lui Hatvani erau bătute cam în toate punctele, iar unităţile sale se adunau pe străzile oraşului. Iată cum descrie maiorul Hatvani situaţia în care se găsea la amiaza zilei de 19 mai:
„Nici azi-dimineaţă n-a încetat focul de arme. Lupta a continuat încă cu succes pentru noi. Totuşi, chiar de atunci am constatat cu regret că enorma mulţime ar putea, în fine, după câteva zile şi nopţi să obosească puţintica noastră oştire, istovindu-i puterile. Cum straşnicul duşman mă silise să-mi expun toţi oamenii, am ordonat retragerea către Alba-Iulia.”
Mişcarea de retragere a maghiarilor necesita câteva manevre de acoperire, pentru a-i deruta pe români. Astfel, au fost pornite atacuri în trei direcţii, cu o companie de honvezi spre Cerniţa, o a doua spre dealul Ştiurţ, iar o a treia spre Roşia Montană, spre a ţine ocupate cetele româneşti de acolo. Planul lui Hatvani era să îşi împartă trupa în două părţi, una să pornească spre Brad, iar cealaltă parte să o ia prin Zlatna spre Alba Iulia şi de acolo să ia trupe noi cu care să se întoarcă asupra Abrudului. Hatvani gândise planul său de retragere astfel:
„Către Brad nu am crezut nimerit să ies, deoarece îmi aţinea calea o masă de 20.000 oameni. Retrăgându-mă spre Alba-Iula, urmăream ca în punctul unde şoseaua coteşte spre După Piatră să-mi rup în două armata şi o parte să o expediez la Brad, iar cealaltă prin Zlatna către Bărăbanţ, ca, unindu-ne cu oastea ungurească de acolo, să se întoarcă întărită cu ajutoare. Am socotit că trupa mea va putea răzbate mai uşor pe la Zlatna, printre rândurile taberei române comandate de Axente.”
Înainte de a pleca din Abrud, maiorul Hatvani a hotărât executarea prizonierilor români, printre care femei şi copii. Atunci a fost executat şi tribunul Morariu.
Imediat ce Hatvani a început retragerea, două trupe de lăncieri români au pornit în urmărirea lui. Alte detaşamente româneşti, destinate special pentru o astfel de urmărire, au luat-o pe căi lăturalnice pentru a ieşi în calea fugarilor.
Trupele maghiare în retragere, însoţite de refugiaţi civili ce mergeau în căruţe, au fost ajunse din urmă la Corna. Aici ele s-au trezit atacate din două părţi, din stânga de buciumanii comandaţi de prefectul Vlăduţiu, care trăgeau foc de puşcă ucigător asupra lor, din cealaltă parte de lăncierii care au pornit la luptă corp la corp. Panicaţi, honvezii au încercat să fugă cu ajutorul căruţelor refugiaţilor civili, pe care i-au abandonat în voia sorţii. Cei mai mulţi civili au pierit în învălmăşeala creată de panică sau în timpul atacului lăncierilor. Mărturii oculare relatează cazuri în care lăncierii români au încercat să protejeze din motive umanitare copiii refugiaţilor maghiari care le ieşeau în cale în timpul atacului.
Compania a şasea din legiunea germană a format un careu în jurul celor patru tunuri, formaţie în care au ajuns până la punctul „Cerbu”. Aici ea a fost din nou atacată de o ceată din legiunea comandată de prefectul Simion Balint. Moţii au pornit o luptă corp la corp şi cu toată împotrivirea deznădăjduită a companiei germane, au reuşit să captureze toate cele patru tunuri şi să distrugă întreaga unitate inamică. Căpitanul Nicolae Rujdea din legiunea lui Simion Balint a reuşit acest lucru, dintre toţi inamicii supravieţuind numai şase, răniţi şi aceştia, care au fost luaţi prizonieri. Tot restul companiei germane a căzut în luptă.
După acest moment, maiorul Hatvani a lansat strigătul de panică „Scapă cine poate!” şi a luat-o la fugă, părăsindu-şi oamenii. L-au urmat doar cei care mai puteau să o facă, în învălmăşeala din ce în ce mai mare, creată de panică.
Fugarii au fost întâmpinaţi la punctul „Bolfu” de femeile din Bucium care au prăvălit bolovani asupra lor, de pe coasta muntelui, mulţi honvezi găsindu-şi aici sfârşitul. Cei care au scăpat au continuat să fugă pe o cale lăturalnică, doar pentru a fi loviţi de bolovanii rostogoliţi asupra lor de alte femei, în locul După Piatră. Aici restul soldaţilor maghiari au fost împrăştiaţi de cetele trimise înainte de Simion Groza. Doar printr-un noroc maiorul Hatvani a scăpat şi de această dată, ajungând la ora 21.30, în seara zilei de 19 mai 1849, la Brad, însoţit de doar trei ofiţeri şi câţiva soldaţi.
Urmările bătăliei
Trupa maghiară care ocupase din nou oraşul Abrud, împreună cu miliţiile maghiare din oraş, a fost distrusă aproape în întregime, pericolul ocupării centrului Munţilor Apuseni de către maghiari fiind temporar înlăturat.
Noi distrugeri materiale s-au adăugat celor provocate oraşului Abrud în urma primei bătălii pentru acest oraş.
Armata maghiară a pierdut aproape toţi oamenii care atacaseră Abrudul, adică aproape 2.800, precum şi cele patru tunuri cu care intrase în munţi. Pierderile românilor nu sunt precizate de nici o sursă de informare.
Un număr neprecizat de civili nevinovaţi, români şi maghiari, a căzut victimă ororilor războiului civil în timpul celei de-a doua bătălii de la Abrud.
Rămăşiţele trupei lui Hatvani a fuzionat la Brad cu trupele locotenent-colonelului László Inczédi, dar având forţe apreciate ca fiind prea slabe (aveau împreună doar 500 oameni, dintre care numai 84 aveau puşti) şi demoralizate, încep retragerea. Drumul retragerii spre Ungaria a trecut prin Hălmagiu spre Gurahonţ.
La Iosăşel, lângă Gurahonţ, a fost spânzurat la 23 mai 1849, la ordinul maiorului Hatvani, prefectul Ioan Buteanu, ca răzbunare pentru înfrângerile suferite de maghiari în cele două bătălii de la Abrud.
Prefectul Ioan Buteanu fusese capturat pe data de 6 mai 1849 în Abrud, când trupele conduse de maiorul Hatvani intraseră prin surprindere în oraş în timpul armistiţiului, apoi el fusese dus, în retragerea maghiară din urma înfrângerii în prima bătălie de la Abrud, ca prizonier, în oraşul Brad, apoi în Baia de Criş. Aici Ioan Buteanu a fost deţinut până după retragerea trupelor maghiare în urma celei de-a doua înfrângeri de la Abrud şi execuţia sa de la Iosăşel.
Ultima bătălie de la Abrud 11 – 16 iunie 1849
Situaţia înainte de bătălie
După ce generalul maghiar de origine poloneză Joseph Bem a cucerit Transilvania prin forţa armelor în iarna anului 1849, singurele părţi din Ardeal stăpânite de monarhia austriacă au rămas cetatea Alba Iulia, Munţii Apuseni, cetatea Deva şi cetatea Timişoara. Cetăţile menţionate se aflau în mâna garnizoanelor austriece, iar Munţii Apuseni erau controlaţi de miliţiile româneşti conduse de prefectul Avram Iancu.
În primăvara anului 1849, forţele maghiare au pornit acţiuni de lichidare a rezistenţelor din centrul Transilvaniei, începând în luna aprilie asediul cetăţii Alba Iulia. Foarte curând a devenit evident pentru ei că atât timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este periclitat şi un mare număr de trupe maghiare (cca 10-15.000 combatanţi) era blocat pentru a ţine în şah forţele române. Maiorul ungur Czetz János, care a luptat în Transilvania în 1848-1849 şi a devenit după revoluţie întemeietorul armatei moderne a Argentinei, spunea că:
„Ei (românii – nota E.R.) au îngreunat în mod considerabil asediul cetatei Albei Iulia şi ne-au silit să menţinem un cordon de trupe de la Ciucea prin Huedin, Gilău, Cluj, Turda, Aiud, Alba Iulia, Orăştie până la Deva şi pe la Brad, Vaşcău, până la Oradea Mare, ceea ce ocupă un mare număr de trupe, a căror lipsă în luptele contra ruşilor, a fost atât de resimţită.”
Raportul oficial rus care descrie campania din Transilvania apreciază contribuţia românilor la înfrângerea revoluţiei maghiare astfel:
„Trebuie să recunoaştem că, deţinând toată partea muntoasă a teritoriului cuprins între Mureş şi Cluj, ei (românii – nota E.R.) ne-au prestat cel mai mare serviciu. Datorită lor ungurii au fost înfrânţi, retrăgându-se în două direcţii, prin valea Mureşului şi din Cluj pe drumul Oradiei, au fost rupţi în două şi lipsiţi de putinţa de a comunica între ei. Ce e mai mult, detaşamentele ruseşti vor avea posibilitatea de a se mişca în ambele direcţii, deoarece flancurile lor erau acoperite. E uşor de înţeles ce influenţă importantă ar fi avut asupra mersului campaniei, dacă ungurii erau stăpâni în acest teritoriu.”
Ca urmare, pentru degajarea forţelor militare necesare la asediul Albei Iulii, guvernul maghiar a dispus ca rezistenţa românilor din Munţii Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace, ori prin tratative de pace, ori prin forţă militară.
Deputatul maghiar de origine română, Ioan Dragoş, a fost trimis în munţi pentru a negocia un armistiţiu, urmat ulterior de o depunere a armelor de către români.
În timpul negocierilor de pace de la începutul lunii mai 1849 dintre reprezentantul guvernului maghiar şi conducătorii românilor din Munţii Apuseni, la data de 6 mai 1849, o forţă militară condusă de maiorul Hatvani Imre a atacat prin surprindere oraşul Abrud. Acest gest al armatei ungare a fost considerat de români o încălcarea a armistiţiului convenit cu partea maghiară, având ca urmare prima bătălie de la Abrud din 8-10 mai 1849. Suferind o înfrângere gravă în această bătălie, comandantul maghiar Hatvani a promis că va reveni pentru a se răzbuna.
A doua bătălie de la Abrud a avut loc între 18-19 mai 1849 şi s-a soldat cu înfrângerea gravă a forţelor maghiare, care au fost nevoite din nou să abandoneze oraşul.
Ameninţaţi de spectrul invaziei trupelor ţariste, guvernul maghiar dorea lichidarea rapidă a rezistenţei românilor din Munţii Apuseni, pentru a disponibiliza trupele maghiare blocate acolo şi a le dirija spre asediul cetăţii Alba Iulia, care se încăpăţâna să reziste. Comandanţii maghiari din epocă au apreciat că aproximativ 50% din trupele ungare din Transilvania au fost implicate în blocada militară a Munţilor Apuseni, din cauza rezistenţei românilor. Ei consideră că dacă aceste trupe ar fi putut fi deblocate la timp, rezultatul luptelor împotriva trupelor ţariste de intervenţie ar fi fost poate altul, mai favorabil maghiarilor. Indirect, ei consideră că înfrângerea trupelor revoluţionare de către trupele ţariste se datorează rezistenţei românilor în munţi.
Pentru a putea elibera trupele maghiare şi a le trimite în alte părţi unde era nevoie de ele, guvernul maghiar l-a însărcinat pe baronul Kemény Farkas să lichideze rezistenţa românilor.
Combatanţii
Forţele române erau alcătuite exclusiv din civili înarmaţi, organizaţi ca şi miliţii. Cea mai mare parte a miliţiilor din Munţii Apuseni erau constituite din moţi, locuitori ai acestor munţi, dar şi din români refugiaţi aici din diferitele părţi ale Transilvaniei ocupate de armata maghiară. Comandanţii miliţiilor româneşti erau tineri fără experienţă militară, în general avocaţi sau preoţi. Sunt cunoscuţi până în acest moment doar doi ofiţeri austrieci care au fost detaşaţi din cetatea Alba Iulia pentru a consilia şi a conduce miliţiile româneşti. Comandantul tuturor miliţiilor româneşti în a doua bătălie de la Abrud a fost Avram Iancu, un tânăr avocat în vârstă de aproximativ 24 ani.
Ca armament, românii dispuneau de foarte puţine arme de foc şi de tunurile capturate de la maiorul Hatvani în cursul primelor două bătălii de la Abrud. Pe tot timpul revoluţiei de la 1848-1849, românii din Munţii Apuseni au dispus de numai 1.200-1.400 puşti, cele mai multe dintre ele fiind arme de vânătoare.
Puţinele puşti militare furnizate de cetatea Alba Iulia erau vechi şi foarte prost întreţinute. Deoarece nu aveau tunari calificaţi, românii au improvizat o metodă de ochire a tunului. Un puşcaş punea puşca pe ţeava tunului, ochea cu ea, apoi îndrepta ţeava tunului după semnul luat cu puşca. Rezultatele au fost bune, trăgând cu tunurile aproape la fel de bine ca tunarii de meserie.
Majoritatea combatanţilor români erau înarmaţi cu lănci sau cu unelte agricole (furci, coase îndreptate, topoare etc.). Armele de foc capturate de la inamic în timpul luptelor au fost folosite doar în măsura în care se reuşea, cu greu, procurarea de muniţie pentru ele.
Sistemul de aprovizionare organizat lipsea cu desăvârşire, românii aducându-şi singuri mâncare de acasă pentru câteva zile. Nu existau uniforme, iar serviciul sanitar era asigurat doar de câţiva medici care se aflau în tabăra românească ori de către voluntari. Aprovizionarea cu muniţie se făcea sporadic din cetatea Alba Iulia, prin achiziţii făcute de către particulari sau prin capturarea convoaielor de aprovizionare inamice.
Numărul combatanţilor români participanţi la a treia bătălie de la Abrud este apreciată ca fiind de cca 5.000-6.000 oameni.
Trupele maghiare care pornit să ocupe Abrudul a treia oară au fost în număr de aproximativ 4.000 infanterişti (se apreciase că ar fi fost nevoie de 6.000 soldaţi, dar aceştia nu au putut fi adunaţi), însoţiţi de un escadron de cavalerie şi sprijiniţi de 19 tunuri de diferite calibre şi patru baterii de rachete incendiare.
Comandantul trupelor maghiare a fost baronul locotenent-colonel Kemény Farkas, unul dintre cei mai buni ofiţeri pe care i-a produs revoluţia din Ungaria.
Baronul Kemény aparţinea aristocraţiei maghiare din Transilvania, iar la începutul revoluţiei maghiare el a participat de la bun început la operaţiunile armatei ungare, care au avut loc pe Valea Mureşului şi în Câmpie, împotriva românilor. A rezolvat cu pricepere sarcinile grele pe care i le-a dat generalul Bem, comandantul armatei ungare din Transilvania.
Baronul Kemény a fost numit comandant al corpului de asediu al cetăţii Alba Iulia, moment în care a venit în contact cu acţiunile militare ale românilor din Munţii Apuseni. Din aceste motive, baronul este trimis la Brad de către generalul Bem, pentru a prelua comanda trupelor de acolo şi pentru a începe operaţiunile împotriva moţilor conduşi de Avram Iancu.
Desfăşurarea bătăliei
Încă de la 30 mai 1849, Avram Iancu, comandantul românilor din Munţii Apuseni, a aflat că se pregătea un nou atac maghiar asupra munţilor. O parte din legiunea pe care o comanda se împrăştiase pentru aprovizionare pe la casele ţăranilor care o alcătuiau, după un raid asupra corpului maghiar de asediu de la Alba Iulia, soldat cu rezultate slabe. Această legiune a trebuit să fie remobilizată în vederea viitoarelor lupte.
Posturile de pază de la marginea munţilor au fost dublate, iar gradaţii şi ofiţerii legiunilor române s-au răspândit pe la sate pentru a ridica la luptă cât mai mulţi oameni, deoarece de data aceasta ameninţarea era mai serioasă ca oricând. Acolo unde bărbaţii nu ajungeau ca număr, ei au fost înlocuiţi cu femei. Toată suflarea Munţilor Apuseni a fost mobilizată pentru apărare.
Planul de luptă al lui Avram Iancu era să întârzie înaintarea inamicului atât timp cât se putea, prin lupte de hărţuială, să îl lase să intre în final în Abrud, unde să îl împresoare şi să îl bată. Ca ajutoare vor fi chemate unităţile prefectului Simion Balint, iar cele ale prefectului Axente Sever vor fi ţinute în regiunea Zlatna, gata pentru intervenţie la nevoie.
La 3 iunie oastea maghiară era concentrată în oraşul Brad, judeţul Hunedoara. Erau 4.000 infanterişti, un escadron de cavalerie, sprijiniţi de 19 tunuri şi patru baterii de rachete incendiare. Soldaţii maghiari s-au răspândit în jurul oraşului pentru jaf şi rechiziţii.
Avram Iancu a trimis o ceată de luptători pentru a se opune jafurilor, fiind pusă sub comanda lui Simion Groza, care era însărcinat şi cu paza defileului de la Buceş. Obstacolele din defileul din Buceş au fost refăcute şi întărite, iar şanţurile lărgite şi adâncite, fiind pregătite pentru atacul maghiar.
În ziua de 8 iunie, înainte de răsăritul soarelui, oastea maghiară a pornit din Brad spre Abrud. Simion Groza a încercat să opună rezistenţă cu trupa pe care o avea sub comandă, dar şi-a dat seama că e prea slab pentru a obţine un rezultat, aşa că s-a retras şi a lăsat drumul liber pentru armata ungară. După ce grosul armatei ungare a trecut preotul Simion Groza a reocupat cu trupa sa poziţiile defensive de la Buceş şi în aceeaşi zi a capturat o parte dintr-un convoi de aprovizonare maghiar, iar pe restul l-a silit să se întoarcă la Brad. Scopul fusese atins: înfometarea armatei ungare, pentru a o obosi şi a o înfrânge mai târziu, după ce va fi intrat în Abrud.
Baronul Kemény a înaintat până sub Muntele Vulcan, unde a dat peste trupele de pază conduse de prefectul Vasile Moldovan şi de tribunul Alexandru Boieriu, cca 1.000 oameni. După amiază a început lupta cu aceste trupe de pază româneşti şi a durat timp de cinci ore, până la căderea nopţii. În timpul nopţii ambele tabere au rămas liniştite.
La 9 iunie 1849, oastea română, sporită ca număr până la 1.600 combatanţi, ocupă o poziţie mai înapoi faţă de ziua dinainte, între Muntele Vulcan şi satul Ciuruleasa, mai aproape de Abrud. La ora 8 dimineaţa lupta a reînceput cu furie şi a ţinut toată ziua, moţii rezistând cu succes. Doar după miezul nopţii românii s-au retras spre Sohodol.
În 10 iunie 1849 nu s-au dat lupte importante, ziua a trecut mai mult cu hărţuieli între avanposturi. În această zi au sosit pe câmpul de luptă luptătorii din legiunea prefectului Simion Balint, conduşi de tribunul Ciurileanu.
În ziua de 11 iunie 1849, împins mai mult de foame, pentru că proviziile pe care le avea asupra sa începeau să scadă, iar altele nu mai primise din cauză că Simion Groza închisese defileul Buceş pentru convoaiele de aprovizionare maghiare, baronul Kemény decide să înainteze spre Abrud. A fost lăsat de moţi să pornească, ei ocupând poziţii de apărare la Sohodol. Un ofiţer maghiar participant la lupte descrie marşul lor de la Brad spre Abrud astfel:
„Să fi văzut voi marşul nostru! Grămezi de arbori, şanţuri, stânci prăpăstioase,
Iar moţii neliniştind fără încetare armata, când în dreapta, când în stânga. Cărările erau neumblate în adevăratul înţeles al cuvântului şi, în afară de asta, mai trebuia să ne cărăm şi tunurile.”
Intrat în Abrudul distrus de cele două bătălii anterioare şi în care puţine case mai stăteau în picioare, baronul Kemény şi-a instalat punctul de comandă în locuinţa protopopului ortodox, Absolon, şi şi-a postat oamenii înafara oraşului.
Cetele româneşti de la Sohodol, conduse de prefectul Vasile Moldovan, au primit ordin de la Avram Iancu să înainteze spre Dealul Suharu, unde se afla o forţă mai mare, comandată de prefecţii Simion Balint şi Nicolae Vlăduţiu.
Reunite, cele două formaţiuni au început atacul Abrudul pe la amiază, deschizând lupta prin focurile tunurilor pe care le capturaseră de la maiorul Hatvani în timpul primelor două bătălii de la Abrud. Bătălia a durat până în jurul orei 18, când trupele maghiare au fost respinse spre oraş. În acest moment soarta luptei s-a schimbat din cauza trădării unui sas care lupta în rândurile românilor.
Acesta fusese capturat de români în timpul altor lupte împotriva trupelor maghiare, dar sasul a reuşit să convingă că a fost obligat să lupte pentru unguri. Românii l-au crezut şi i-au dat comanda unui mic detaşament, introducându-l în a treia bătălie de la Abrud. În focul luptei, sasul a trecut de partea maghiarilor, dezvăluindu-le punctele slabe ale poziţiilor româneşti. Aflând acestea, trupele maghiare atacă prin surprindere flancul stâng românesc, comandat de tribunul Ciurileanu, pe care îl obligă să se retragă, ameninţând astfel cu învăluirea unităţilor conduse de prefecţii Balint şi Vlăduţiu.
Aceştia se retrag şi ei până pe dealurile Sohodolului, dar fiind din nou atacaţi de inamic, se retrag din nou până pe Dealul Heteului, unde ocupă o nouă poziţie. Lupta se încheie numai la căderea nopţii, după ce românii pierduseră destul de mult teren în ultima parte a zilei de 11 iunie 1849.
Tot în cursul zilei de 11 iunie, Simion Groza, care supraveghea pasul Buceş, a capturat un important convoi maghiar de alimente, care încerca să aprovizioneze armata lui Kemény. Au fost capturate de români 38 care cu pâine şi două cu slănină. Cincisprezece honvezi au fost ucişi în luptă, iar restul au fugit atât de îngroziţi, încât nu s-au oprit nici măcar la Brad, ci numai la Deva, unde au prezentat prefectului maghiar al Hunedoarei o situaţie mult mai îngrozitoare decât în realitate.
În data de 12 iunie, Avram Iancu, sfătuindu-se cu ceilalţi comandanţi români, a decis să lărgească frontul de luptă şi să se pregătească temeinic pentru un atac general asupra Abrudului în data de 15 iunie. Frontul românesc a fost reorganizat astfel: prefectul Simion Balint a trecut în flancul stâng în poziţia La Vârtop, deasupra Roşiei Montane, făcând legătura cu tabăra tribunului Faur de la Bucium; Simion Groza, după ce a lăsat un detaşament mai mic pentru paza defileului de la Buceş, a fost trimis să opereze către Ştiurţ; centrul va fi format de o formaţiune puternică sub comanda prefectului Nicolae Vlăduţiu; la Cărpiniş, pe drumul spre Câmpeni, ia poziţie preotul Ioan Fodoreanu cu oamenii săi, iar la Sohodol tribunul Ioan Gomboş. Între Sohodol şi Suhar terenul era controlat de trupele prefectului Nicolae Vlăduţiu şi a tribunilor Mihai Andreica, Olteanu şi Rusu, care constituiau astfel şi flancul drept al dispozitivului românesc de atac.
Pe 12 iunie luptele nu au căpătat o amploare deosebită, cu excepţia centrului, unde bătălia a fost mai aprigă. În această zi armata maghiară şi-a terminat proviziile, soldaţii săi hrănindu-se numai cu tărâţe şi boabe de porumb pe care le găsiseră în casele abandonate din Abrud. Dându-şi seama că nu avea cum să reziste în asemenea condiţii, comandantul maghiar a încercat să obţină un rezultat favorabil lui pe calea tratativelor paşnice. El trimite prin diverşi curieri mesaje conducătorilor românilor din munţi, lui Avram Iancu, Nicolae Vlăduţiu, Simion Balint şi Ciurileanu. Mesajele comandantului ungur ameninţau că în cazul în care românii nu depun armele, ei vor nimiciţi. Avram Iancu răspunde prompt că numai sabia poate decide soarta luptei şi că de bunăvoie românii nu încetează bătălia.
Pe 13 iunie trupele maghiare reuşesc să îi respingă pe români până la Poduri, o zonă cu brădet situată deasupra oraşului Câmpeni. De aici bateriile de rachete maghiare au început să tragă asupra taberei lui Avram Iancu, care s-a retras spre Certeje.
Pe 14 iunie baronul Kemény trimite o unitate a armatei sale spre Zlatna, cu scopul de a contacta alte unităţi maghiare şi pentru a aduce alimente. În caz că această incursiune nu va aduce rezultatele dorite, comandantul maghiar aprecia că va trebui să se retragă din Abrud, cu toate că avea mari speranţe că ar putea câştiga lupta.
În această zi el scrie din un mesaj prefectului Nicolae Vlăduţiu, pentru a-l face să înceteze lupta, dar de data asta el nu mai recurge la ameninţări. Răspunsul comandantului român e unul negativ, el amintindu-i baronului maghiar că românii nu mai au încredere în ofertele subordonaţilor guvernului maghiar, în lumina tratativelor eşuate purtate cu Ioan Dragoş în luna mai şi a atacului prin surprindere efectuat de maiorul Hatvani. Tot în data de 14 iunie baronul Kemény primeşte şi răspunsul negativ al prefectului Simion Balint, care refuză propunerile maghiarilor.
Încercările comandantului Kemény au fost interpretate corect de către Avram Iancu ca fiind semne de slăbiciune, situaţia armatei maghiare fiind pe zi ce trece tot mai disperată. Conducătorii români au decis ca atacul general asupra Abrudului să aibă loc pe data de 15 iunie 1849, dar armata maghiară le-a luat-o înainte.
Pe 15 iunie, între orele 10 şi 11 dimineaţa, un corp de oaste maghiar format din 1.000 oameni cu două baterii de rachete începe atacul asupra trupelor prefectului Simion Balint. Acesta a fost respins la prânz până la Gherghel, unde ocupă o poziţie mai bună. Aici lupta va continua, iar la sosirea unui detaşament de 400 români bine înarmaţi, conduşi de tribunul Ciurileanu, inamicul este respins spre seară până între zidurile Abrudului.
Partea din dreapta a centrului oastei lui Iancu a atacat toată ziua trupele maghiare, care au rezistat îndelung. Atacurile centrului românesc au fost date de unităţile conduse de tribunii Gomboş şi Fodoreanu şi de prefectul Vlăduţiu. Simion Groza nu a reuşit să ajungă la timp la locul luptei, altfel se apreciază că rezultate românilor ar fi fost şi mai bune. Trupele maghiare care s-au opus centrului românesc au fost împinse spre oraş, dar lupta a ţinut totuşi până pe la miezul nopţii.
Românii au decis ca atacul general asupra Abrudului să aibă loc a doua zi, în data de 16 iunie 1849, şi să nu îl dea pe data de 17 iunie, aşa cum fusese prevăzut ceva mai devreme.
Planul lor a fost stricat de decizia luată de baronul Kemény în acea noapte, de a se retrage a doua zi. Acesta spune că
„trupa îmi obosise, pâine nu aveam, muniţia mi s-a terminat şi de aceea m-am retras la 16 iunie.”
Retragerea armatei maghiare spre Zlatna a avut loc în condiţii ceva mai favorabile decât cea a maiorului Hatvani cu o lună mai devreme. În zorii zilei baronul Kemény a dat un atac puternic asupra poziţiilor lui Simion Groza, pentru a distrage atenţia românilor, în timp ce o altă puternică coloană maghiară fusese trimisă pe drumul spre Zlatna, pentru a deschide calea. Ieşirea trupelor maghiare din Abrud a avut loc fără zgomot, la ora 9 dimineaţa, pe o ceaţă deasă. Locotenent-colonelul Kemény îşi descrie astfel retragerea din Abrud:
„Am avut o zi norocoasă, dar îngrozitoare. Timp de opt ore am stat într-un foc neîntrerupt. Ei (românii – nota E.R.) construiseră baraje în spatele meu, pe şoseaua îngustă, stricând podul cel mai înalt de piatră. Mi-a trebuit un ceas şi jumătate până l-am refăcut. Între timp românii atacau trupa din spate, atât pe drum, cât şi din pădure din dreapta şi din stânga. Soldaţii mei înaintau totuşi, slăbind… Într-aceea bravul colonel Forró restaură podul. Am plecat deci la drum şi luptându-mă neîncetat am izbutit a aduce norocos la Zlatna atât pe soldaţii mei, cât şi tunurile şi pe răniţii din luptele de la Abrud, precum şi pe femeile şi bărbaţii care au voit să se refugieze.”
Urmările bătăliei
Trupa maghiară care ocupase pentru a treia oraşul Abrud a fost obligată să se retragă, pericolul ocupării centrului Munţilor Apuseni de către maghiari fiind definitiv înlăturat. Peste aproape o lună trupele ruse vor intra în cetatea Alba Iulia despresurată, iar trupele maghiare nu vor mai avea vreme să organizeze vreo expediţie serioasă dinspre comitatul Zarandului, pentru a cuceri Munţii Apuseni. Sfârşitul revoluţiei maghiare se apropia cu paşi repezi.
Noi distrugeri materiale s-au adăugat celor provocate oraşului Abrud în urma primelor două bătălii pentru acest oraş.
Pierderile românilor în a treia bătălie de la Abrud nu sunt menţionate, iar armata maghiară a pierdut între 250-500 combatanţi, în urma luptelor sau a lipsurilor de tot felul.
După eșecul revoluției maghiare, Imre Hatvani (sau Emeric Hatvani) s-a refugiat pe continentul nord american, întorcându-se pe ascuns în anul 1850 în Ungaria tot cu scopuri revoluționare împotriva dinastiei habsburgice. Autoritățile imperiale însă îl descoperă și îl aruncă în închisoare, unde avea să moară 6 ani mai târziu, în anul 1856.
