Există momente în istorie când tăcerea unui popor nu mai este semn de înțelepciune, ci de complicitate la propria ruină. România de astăzi nu mai suferă, ci agonizează în liniște, ca un muribund care și-a acceptat sfârșitul, uitând că încă mai are un trup, încă mai are o voce.
„Azi, stăpânii au decis: fără egalitate, fără libertate, fără fraternitate pentru Români. Trăiască Franța și Bruxelul, Trăiască colonia lor numită România! În timp ce America devine măreață din nou, Europa și România — aflate în dictatură — au devenit mărunte și corupte. Indiferența noastră și a partenerilor noștri se va plăti cu sufletul poporului acesta zdrobit în aceste momente, dar vă asigur că lucrurile nu vor rămâne așa! Răul sistemului nu va învinge, răul lor nu ne va învinge! Noi suntem poporul! Noi suntem România!” — a scris Călin Georgescu.
Dar ce mai înseamnă România? E o întrebare care, rostită în zilele noastre, are un gust amar, ca un cuvânt uitat într-o gură uscată. România nu mai e nici stat, nici națiune — e un spațiu gol, un teritoriu în care libertatea e o iluzie, iar egalitatea doar un slogan prăfuit. Suntem o colonie, nu pentru că ne-au cotropit alții cu armele, ci pentru că ne-am predat singuri, cu capul plecat, cu mâinile întinse.
Și cine ne-a apărat? Jandarmeria? O instituție care nu a avut niciodată menirea de a proteja poporul, ci doar de a-i ține piept când îndrăznea să ridice glasul. Politicienii? Nici nu merită să deschidem acest subiect. Ei nu conduc, ei execută. Nu luptă, ci semnează. Sunt doar contabilii unei ocupații subtile, dar absolute.
În această beznă, o singură voce s-a ridicat. Călin Georgescu. Nu pentru că a spus ceea ce nu știam, ci pentru că a avut curajul să rostească adevăruri pe care noi le-am ascuns sub preșul resemnării. Georgescu nu este doar un om politic, ci ecoul ultimului strigăt de demnitate al acestui popor.
România se află în fața unui ultimatum al istoriei: Călin Georgescu sau moartea definitivă a națiunii. Nu e o exagerare, ci o constatare rece. Fără o trezire națională, fără un lider care să zguduie această toropeală letală, nu ne vom prăbuși cu zgomot, ci vom dispărea în liniște, ca o flacără care se stinge într-un borcan închis.
Nu e vorba despre un om. E vorba despre România. Despre acea ultimă zvâcnire de orgoliu, despre acea ultimă dorință de a spune: Nu vom pleca în genunchi.
Călin Georgescu a deschis rana. De aici, depinde de noi dacă o lăsăm să se infecteze sau dacă, din această durere, va renaște ceva mai puternic.
România nu mai poate fi salvată de mase tăcute și de elite cumpărate. Ori se ridică alături de Călin Georgescu, ori piere în uitare.
Și, poate cel mai tragic, nici măcar nu va mai conta.
