Săptămâna aceasta, trei dintre cei nouă judecători ai Curții Constituționale își încheie mandatele: Marian Enache, Attila Varga și Livia Stanciu. Ar fi fost un moment banal într-o democrație matură, în care mandatele se încheie firesc, fără aplauze și fără huiduieli. Dar în România, plecarea acestor trei nu poate trece sub tăcere. Nu pentru că au fost discreți sau competenți. Ci pentru că, timp de nouă ani, au scris – prin decizii și tăceri – pagini rușinoase în istoria justiției constituționale.
Acești trei au fost parte din majoritatea care, de prea multe ori, a ales să plece capul în fața politicului. Să tragă frâna în fața reformelor. Să anuleze decizii democratice, voturi, legi, voințe, în numele unui „interes superior” pe care doar ei îl cunoșteau – și care adesea coincidea cu interesul infractorilor în funcții.
Livia Stanciu – din magistrat incoruptibil, în simbol al obedienței
Fostă președintă a Înaltei Curți, Stanciu a fost inițial văzută ca un bastion al luptei anticorupție. Numirea ei la CCR a fost salutată. Dar ce a urmat a fost o metamorfoză halucinantă: din apărătoare a statului de drept, într-o rotiță perfect unsă în mecanismul de spălare a abuzurilor. Când a fost vorba să apere integritatea, a tăcut. Când a fost nevoie să tragă un semnal, a ridicat mâna pentru „admisibil”.
Marian Enache – paznicul porții pentru privilegii și imunități
Președintele CCR, fost parlamentar FSN și PSD, a jucat rolul perfect al „moderatorului” deciziilor toxice. Sub conducerea sa, Curtea a devenit un scut pentru rețelele de putere. Când a fost vorba de pensii speciale, de imunități extinse sau de blocarea anchetelor penale, Enache și-a pus semnătura fără ezitare. România a fost făcută de râs în fața Europei, dar Curtea – sub Enache – a mers înainte cu aerul unei instanțe de deasupra lumii.
Attila Varga – vocea UDMR în slujba blocajului
Membru UDMR cu rădăcini în comisiile juridice ale Parlamentului, Varga a fost soldatul tăcut al blocajelor instituționale. N-a fost omul scandalurilor, dar a fost mereu acolo când era nevoie de un vot care să îngroape inițiativele anticorupție sau să susțină aberații legislative mascate în „reforme”.
Nouă ani e mult. Iar în acești nouă ani, acești trei au avut ocazia să repare, să clarifice, să întărească democrația. Au ales altceva. Au ales tăcerea, complicitatea, servilismul. România a fost adesea în genunchi – în fața hoției, a imposturii, a nepăsării. Dar mereu a fost cineva care ținea piciorul apăsat pe ceafă. Trei dintre aceștia pleacă acum. Fără regrete? Fără explicații?
Justiția nu se face doar cu legi. Se face și cu caracter. Iar când caracterul lipsește, mandatul nu e o onoare, ci o rușine purtată cu robă.
