Scriu aceste rânduri târziu, undeva spre lăsarea serii, ca un preambul la reportajul ce urmează să îl pregătesc… Am ajuns în casă de câteva minute… Astăzi (Duminica Floriilor), mi-am petrecut o bună parte din zi, în discuții cu medici specialiști, implicați direct sau cum spunem în aceste zile, din Linia Întâi, în lupta cu dușmanul nevăzut… Am stat de vorbă cu medici și specialiști din toată țara, care în aceste zile sunt printre oamenii grav bolnavi cu COVID 19.
Acolo totul este altfel. Nimic nu vestește că păşim în Săptămâna Mare. Nimic nu vestește faptul că în câteva zile este sărbătoare. Lumea de dincolo de ușile spitalelor unde se tratează coronavirus nu are nimic în comun cu lumea de afară. Nimeni nu feștește ouă, nimeni nu freacă dușumeaua, nimeni nu vorbește despre sărbătoare, despre cozonac, despre Înviere, despre primăvară… Nu… Acolo, atunci când vorbesc, oamenii vorbesc despre boală, despre stadiul bolii, despre un doctor sau altul, despre un medicament naturist sau… Unii se roagă, în tăcere, își macină suferința între „măselele sufletului”, alții se gândesc pur și simplu la cei dragi, acasă… Acum când pun cap la cap scenariul materialului gândul parcă mi-a rămas acolo, lipit de pereții albi și reci ai acelor locuri ce trezește fiori în orice om.
Știu, mulți dintre voi știți, înțelegeți sentimentul, știți ce înseamnă o zi acolo.
Cât de lipsit de recunoștință este omul sănătos, pentru că… este sănătos. Prețuim sănătatea atunci când nu o mai avem, când însă suntem sănătoși, nu.
Mă uit pe stradă la trei tatuați, trece o mașină de poliție, tatuații se ascund apoi, revin în stradă, se bucură că au păcălit patrula de poliție… de fapt s-au păcălit pe ei…
Revin la reportajul meu… ce clipe, ce momente, să aștepți în tăcere răspunsul de dincolo de ușă…” mai putem face ceva” sau “nu mai putem face nimic, este târziu, ați venit târziu” sunteți în fața morții… (dacă cei trei tatuați ar trece prin aceste momente, or mai fi smardoi?) Între timp telefonul anunță decesul cu numărul 314.
Pentru familiile celor implicați, momentele acestea de așteptare sunt o veșnicie, oare cum este, oare cum sunt analizele?
Cât adevăr în romanul lui Aleksandr Soljenițân, “Pavilionul Canceroşilor”… Ce gânduri, câte întrebări… Toată lumea se reduce la ceea ce va spune vocea de dincolo de ușă, este bine, sau nu…
M-am gândit, singur pe drum cât de bine este atunci când este… bine. Oare acum, cei de acolo ce fac, la ce se gândesc, cum vor petrece aceste zile în care lumea se pregătește de mare sărbătoare… Lumina Învierii să mângâie sufletele tuturor celor ce trec pragul acelor locuri care schimbă vieți, schimbă oameni, schimbă tot… Doamne Ajută, Sănătate!
