Decizia de a depozita gazele României în Ucraina, o țară aflată în plin război, nu este doar discutabilă. Pentru mulți, pare pur și simplu o formă de inconștiență strategică. Într-un conflict unde infrastructura energetică este bombardată constant, să trimiți rezervele energetice peste graniță seamănă mai degrabă cu un experiment periculos decât cu o politică responsabilă.
Argumentul oficial este că depozitele sunt amplasate la mare adâncime și că riscurile sunt reduse. În teorie, poate suna liniștitor.
În practică, realitatea războiului arată altceva: centrale, rafinării și rețele energetice devin ținte aproape zilnice. Într-un asemenea context, o „explozie accidentală”, un atac sau un incident militar ar putea transforma în câteva secunde gazul românesc într-o pierdere definitivă.
Dar riscul nu este doar militar. Există și riscul politic și economic. Istoria recentă a regiunii arată că, în momente de criză energetică, regulile se pot schimba peste noapte. Dacă într-o iarnă grea Ucraina va avea nevoie urgentă de gaz pentru consumul intern, cine poate garanta că rezervele românești vor rămâne intacte? Invocarea unei „stări de necesitate” ar putea deveni peste noapte explicația perfectă pentru folosirea unui gaz care nu aparține Kievului.
De aceea, comparația cu un episod dureros din istoria României revine inevitabil în discuție: momentul în care bunuri extrem de valoroase au fost trimise peste graniță pe baza unor garanții politice care, ulterior, s-au dovedit inutile. Lecția acelui episod ar fi trebuit să rămână clară: resursele strategice nu se pun niciodată la mâna altora.
În timp ce multe state europene investesc masiv în depozite proprii și încearcă să-și securizeze resursele pe teritoriul lor, România pare dispusă să joace la ruletă cu propria securitate energetică. Sub pretextul solidarității regionale, riscăm să ne trezim într-o situație absurdă: gazul plecat peste graniță, iar românii rămași să plătească facturi tot mai mari și să suporte consecințele.
În politică, solidaritatea este importantă. Dar există o regulă simplă pe care orice stat responsabil o respectă: mai întâi îți protejezi propriii cetățeni și propriile resurse. Dacă această regulă este ignorată, nu mai vorbim despre solidaritate, ci despre o politică fără memorie și fără instinct de conservare.
Iar atunci întrebarea devine inevitabilă: cine își asumă răspunderea dacă acest pariu se dovedește o greșeală strategică? Pentru că, în final, factura nu va fi plătită de politicieni, ci de români.
