Vă scriu dintr-un loc al sufletului unde nu ajung nici politica, nici strategia, nici discursurile. Vă scriu din durerea unui român care, ca și dumneavoastră, a simțit ce înseamnă să fii trădat. Nu de străini. Nu de adversari. Ci de cei care îți dau mâna cu zâmbetul pe buze și pumnalul ascuns la spate.
Astăzi, Călin Georgescu ar trebui să afle dacă scapă sau nu de controlul judiciar. Dar în realitate, miza este mult mai mare decât o simplă măsură preventivă. Este vorba despre un proces politic mascat, despre o justiție folosită ca armă, și despre un stat în care regulile se aplică doar atunci când „deranjezi” sistemul.
Călin Georgescu a transmis un mesaj extraordinar de pace și bună înțelegere între români. După ce România și-a aflat noul președinte, Călin Georgescu a dorit să îi felicite pe cei doi finaliști ai turului doi, și a avertizat asupra obstacolelor pe care românii vor trebui să le depășească în vremurile ce vor veni.
Românii și-au făcut treaba. Au ieșit la vot în decembrie și au ales un președinte. Clar. Democratic. Dar la câteva luni distanță, țara este condusă de cu totul altcineva: de interimari, marionete ale unui sistem care se teme de voința populară.
Ieri vorbeam despre cum, în România, corupția iese la suprafață doar în campaniile electorale – parcă doar atunci ne mai amintim că ceva nu funcționează. Astăzi aș vrea să abordez un alt fenomen tot mai vizibil: electoratul din spatele tastaturii. Nu cel informat și curios, ci acela care reacționează din impuls, cu ură și superficialitate, de fiecare dată când dă peste o opinie care nu-i convine.
Declarația președintelui ales Călin Georgescu reflectă o viziune clară și curajoasă asupra realităților geopolitice și a presiunilor externe care apasă asupra României. Visul său de „libertate și demnitate pentru poporul român” nu este doar o formulare idealistă, ci un angajament ferm față de suveranitatea națională și independența decizională a țării. Atragerea atenției asupra interferențelor străine, fie ele americane, franceze sau de altă natură, nu este o simplă teorie, ci o invitație la luciditate și la reafirmarea interesului național ca prioritate absolută.
Interviul mult așteptat dintre Călin Georgescu și jurnalistul american Tucker Carlson a fost reprogramat, stârnind controverse și speculații în rândul susținătorilor și criticilor deopotrivă. Acest interviu, considerat de mulți o adevărată „bombă” mediatică, urma să dezvăluie informații esențiale despre manevrele destinate să blocheze desfășurarea turului doi al alegerilor și despre încercările sistemului de a-l împiedica pe Georgescu să candideze la viitoarele alegeri prezidențiale.
Și, poate cel mai trist, ajungem să realizăm că, așa cum spunea un critic, Învierea Lui nu e, din păcate, și învierea noastră.Suntem în Postul Paștelui, un timp al curățirii sufletești, al iertării, al speranței. Dar ce speranță mai are România, când e condamnată nu de un dușman din afară, ci de propriii săi oameni? Ne pierdem ca neam nu din cauza unui virus, nu din cauza vreunei conspirații mondiale, ci din cauza lașității și trădării din interior.
Există momente în istorie când tăcerea unui popor nu mai este semn de înțelepciune, ci de complicitate la propria ruină. România de astăzi nu mai suferă, ci agonizează în liniște, ca un muribund care și-a acceptat sfârșitul, uitând că încă mai are un trup, încă mai are o voce.
România se află într-un moment critic, în care justiția internă nu mai poate garanta respectarea Constituției, iar deciziile contradictorii ale instituțiilor cheie demonstrează un sistem corupt și ineficient. Cazul excluderii lui Călin Georgescu din alegeri și intervenția BEC într-un proces care nu intra în atribuțiile sale reprezintă nu doar o încălcare a legii, ci și o problemă care poate escalada la nivel internațional.