Anul acesta, Alba Iulia nu mai este doar un simbol. Este un avertisment. Un memento al unei națiuni care riscă să-și uite rădăcinile, în timp ce pretinde că privește spre viitor. În cetatea Marii Uniri, unde cuvintele au devenit istorie, iar jertfa a devenit identitate, înțelegem cât de mult are România nevoie de liniște, demnitate și unitate adevărată, nu declarată.
Nu mai putem rosti „La Mulți Ani” unii altora cu ușurință, cât timp nu reușim să spunem, cu toată greutatea pe care o merită: La Mulți Ani, Românie și fie ca anii ce vin să te găsească mai dreaptă, mai curată, mai puternică.
Să ajungă urările noastre la tine ca o ploaie tăcută care cade după furtună, nu ca o vorbă aruncată în vânt. Ca un murmur al codrilor rămași, martori tăcuți ai indiferenței noastre. Ca Dunărea, care curge rece și grea, purtând în adâncul ei nu doar apele Europei, ci și rușinile și durerile pe care nimeni nu le mai rostește.
Tot binele lumii să se reverse peste tine, Românie, ca să spele ceea ce noi n-am avut curajul să înfruntăm: neglijența, micimea, lăcomia, orbirea morală. Ani întregi ți-au fost luați, risipiți. Acum, măcar urările noastre să devină promisiuni: că nu te vom mai lăsa pradă nimănui, nici străinului, nici românului care te rănește.
Nu-ți urez glorie. Gloria e o umbră care cade repede în mâinile celor care o falsifică.
Îți urez ceea ce doare, dar vindecă: un popor vertical.
Un popor capabil să pună adevărul înaintea confortului.
Un popor care nu schimbă coloana vertebrală pe tăcere.
Un popor care nu confundă bunătatea cu slăbiciunea și care nu acceptă întunericul doar pentru că s-a obișnuit cu el.
Îți urez un popor care construiește fără să fure, care se ridică fără să dărâme, care își amintește cine este și pentru ce a fost creat. Un popor care își iubește codrii, apele, pământul, nu din lozinci, ci din responsabilitate.
Un popor care nu-și vinde viitorul pe mărunțiș și nu-și lasă identitatea să ruginească.
Este un timp al înnoirii, dar și un timp al judecății. Un timp în care România nu mai poate fi doar sperată, trebuie apărată. Nu prin strigăte, nu prin ură, ci prin caracter, prin memorie, prin demnitate.
Dumnezeu rămâne deasupra noastră, dar destinul acestei țări trebuie, în sfârșit, scris de noi înșine.
La Mulți Ani, România.
La Mulți Ani, români — fiți vrednici de numele pe care îl purtați.
