În 1947 era limpede pentru toată lumea că regimul comunist s –a instalat temeinic pe teritoriul României.
Cei nemulṭumiṭi care se ascunseseră în locuri izolate din munṭi au început să-ṣi sporească rândurile ṣi să se organizeze. Adunaṭi în grupuri de 10 până la 40 de oameni, partizanii erau ṭărani, foṣti ofiṭeri, studenṭi, avocaṭi, medici. Cercetări din ultimul timp au identificat cel puṭin 20 de centre de rezistenṭă armată pe întreg teritoriul României, din Bucovina ṣi Maramureṣ până în Dobrogea ṣi Bihor. Înarmaṭi cu puṣti, pistoale ṣi mitraliere rămase din război, aceṣti luptători anticomuniṣti nu au fost un pericol concret pentru guvernanṭi, dar au subminat timp de 10 ani pretenṭiile autorităṭilor de a deṭine controlul deplin asupra ṭării, întreṭinându-le neliniṣtea, organele represiunii mobilizând armate întregi pentru a – i anihila.
Potrivit lui Gheorghe Petrov – expert și arheolog în cadrul Departamentului pentru Investigații Speciale din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în zona Cugirului, nu ar fi existat organizații comuniste denumite „subversive” de propaganda comunistă, dar potrivit acestuia ar exista trei partizani care au luptat în astfel de organizații. Este vorba despre Gheorghe Oprița – originar din satul Balomirul de Câmp, care a luptat în munți alături de grupul de rezistență Dabija – Macavei, și partizanii făgărășeni Gelu Novac și Gheorghe Șovăială – care au fost uciși de către organele Securității, în anul 1954, în zona satului Obreja, comuna Mihalț (județul Alba). După execuție trupurile celor doi partizani, au fost transportate la Cugir, și îngropați, într –o groapă comună, în incinta curții fabricii din oraș.
În cele ce urmează vă prezentăm povestea partizanului Gheorghe Oprița, cel care a luptat în grupul de rezistență anticomunistă „Frontul Apărării Naționale – Corpul de haiduci”, organizație condusă de frații Macavei și maiorul Nicolae Dabija.
Când și –a asumat această luptă, Gheorghe Oprița avea 22 de ani, și era de profesie ca mulți partizani de altfel, agricultor.
S – a născut în satul natal, Balomirul de Câmp, în data de 27 februarie 1927, fiind fiul lui Gheorghe și Dorina. În anul 1944, absolvea Școala Ortodoxă de cântăreți bisericești de la Sibiu,după studii se întoarce în sat, fiind cantor în biserică.
După instaurarea regimului comunist, a decis să urce în munți și să lupte cu arma în mână împotriva noului regim. Se ascunde în pădurile din zona orașului Cugir,coborând în satul natal pentru aprovizionare. Din acest moment intră în atenția Securității de Stat Hunedoara, care îl declară „bandit”, iar în ianuarie 1949, același for cerea Biroului local de Securitate Cugir arestarea sa. Din dosarele fostei Securității, găsim și motivul:”este implicat în organizația subversivă legionară din com.Balomiru de Câmpie, iar în prezent este ascuns în jurul Cugirului”, se arăta în doasarul de urmărire.
Intră în contact cu un alt partizan, Ioan Gigmăianu –originar din Șibot, care evadase din arestul Biroul Securității din Cugir, sub același acuzații. Cei doi se vor întâlni se întâlnesc la Alba Iulia, cu studentul Ioan Oargă, care îi va conduce pe cei doi,în data de 2 martie 1949, în adăposturile din Muntele Mare ale grupului Dabija – Macavei.
Alături de alți 22 de partizani, participă în dimineața de 4 martie 1949, la lupta de pe Muntele Mare, împotriva oraganelor Securității și Miliției,care au atăcat tabăra, cu efective impresionante de personal (două plutoane din cadrul Batalionului 7 de Securitate de la Floreşti – Cluj, alcătuite din circa 80 de soldaţi în termen, subofiţeri şi ofiţeri, şi mai mai multe cadre operative de la Serviciul Judeţean al Securităţii Poporului Turda).
Vor rezulta morți și răniți de ambele părți, documentele vremii consemnând 3 morți și 5 răniți din rândurile Securității, iar din rândurile partizanilor 5 oameni.
În dosarele de anchetă ale fostei Securități, se mai păstrează declarația dată în aceeași zi,de către Gheorghe Oprița, cu referire la lupta din Muntele Mare:”la semnalul lui Mitrofan și la ordinul lui Dabija, Macavei Traian mi –a dat 10 cartușe pentru un pistol automat.Am ieșit afară, am tras cele 10 cartușe, am încercat să ies din încercuire, dar am fost rănit și prins„.
Gheorghe Oprița a încercat să spargă încercuirea trăgând toate cartușele, a fost arestat cu alte nouă persoane. A fost dus în arestul Serviciului județean de Siguranță Turda și apoi a Direcției Regionale de Securitate Sibiu.
Grupul, considerat de autorităţile timpului „grup subversiv de tip fascist”, a fost deferit justiţiei în cea de-a doua jumătate a anului 1949. Dosarul lotului Nicolae Dabija a fost instrumentat de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun, șeful Securităţii din Sibiu, între 1-4 octombrie 1949, în fața instanţei fiind trimişi 25 de inculpati. Procesul s-a desfăşurat în cadrul Tribunalului Militar Sibiu cu uşile închise, completul de judecată fiind format din: lt.col magistrat Eftimie Călin – președintele completului ajutat de judecătorii: mr.magistrat Liviu Bica, lt.col combatant Ioan Simoi, cpt. combatant Constantin Badiu, cpt. combatant Adrei Emil, procuror militar cpt magistrat Ovidiu Teodorescu, grefier: Stelian Olaru.
Capete de acuzare au fost din cele mai dure ale vremii: crimă de uneltire contra ordinii sociale, crimă de omor, crimă de tâlhărie,delict de deținere ilegală de armament și muniție, complicitate la crime.
Nu au fost acceptaţi în sală decât tinerii activişti de partid, aduşi de la diferite întreprinderi special pentru a vedea cum îşi primeau răsplata „duşmanii poporului”.
Prin sentinţa nr. 816/4 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Sibiu au fost pronunţate șapte condamnări la moarte prin împuşcare: Nicolae Dabija, Ioan Scridon, Traian Mihălţan, Titus Onea, Augustin Ratiu, Gheorghe Oprita şi Silvestru Bolfea. Recursurile formulate de către partizani, au fost respinse în data de 20 octombrie 1949, de către Curtea Militară de Casație și Justiție, iar cinci zile mai târziu,în data de 25 octombrie 1949 de către Marea Adunare Națională. Cele două decizii au fost aprobate și puse în aplicare de către locotenent-colonelul Gheorghe Crăciun și locotenent de Securitate Vasile Nistor, în dimineața zilei de 28 octombrie 1949, ora 4.40.
Cei șapte partizani sunt ridicați din penitenciar și duși spre locul de execuție în zona Cimitirului Reformat din Sibiu și așezați în linie. Sunt puși de către cei casre îi însoțeau să își sape singuri groapa.
Lui Nicolae Dabija şi lui Ioan Scridon li s-au citit ordinele de degradare, cel dintâi din gradul de maior în rezervă, iar cel de-al doilea din cel de plutonier în rezervă. De asemenea, tuturor condamnaţilor li s-a comunicat respingerea recursurilor. Toţi au fost legaţi la ochi, iar plutonul de execuție a deshis focul. După ce au fost executați, soldații au aruncat pâmânt peste ei, pe care după aceea l –au nivelat.
La 29 octombrie 1949 Direcția Regională a Siguranței Poporului Sibiu a trimis la Bucureşti procesul verbal conform căruia a avut loc execuţia în 28 octombrie, fără a preciza locul în care au fost împuşcaţi. Abia după 14 ani, în anul 1963, certificatele de deces ale celor șapte partizani, vor fi înregistrate în actele Primăriei Sibiu.
În anul 1991, Asociația Foștilor Deținuți Politici din Sibiu, a ridicat o cruce și un mormânt pe locul unde s –a aflat groapa cu osemintele partizanilor.
Ucigașii de luptători din munți
Dacă am vorbit despre cei buni, să vorbim și despre cei răi, care aparțin bineînțeles organelor represive ale vremii:
Cel mai cunoscut personaj negativ este Gheorghe Crăciun fost șef al Direcțiilor Regionale ale MAI din Sibiu, Craiova, Argeș și Brașov.Acesta a fost șeful diviziei de securişti care au luptat în Munţii Făgăraş împotriva rezistenţilor anticomunişti, fiind vinovat de executarea a zeci de luptători din munţi.
Din 1958, a devenit comandant al Penitenciarului Aiud unde este autorul unei invenţii diabolice – reeducarea „nonviolentă”. O încercare inumană de a pătrunde în sufletul deţinuţilor. Şi a le condiţiona libertatea de autodemascare.
Gheorghe Crăciun a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a 7.000 de deţinuţi politici intelectuali. Iar pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, regimul impus la Aiud a reprezentat cea mai crâncenă încercare. Aiudul a devenit sub conducerea sa o anticameră a iadului, unde mii de oameni trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult cea mai bolnavă imaginaţie. Va înceta din viață în anul 2001, fără însă a răspunde pentru faptele sale.
Vasile Nistor: fost şef al Secţiei Anchete la D.R.S. Sibiu (apr. 1949-1951), cu gradul de lt. major. A participat la execuţia lui Nicolae Dabija şi a celorlaltor persoane condamnate la moarte, ca şi la execuţia lui Traian Macavei.
A contrasemnat toate deciziile lui Gheorghe Crăciun referitoare la represiunea împotriva persoanelor implicate în mişcarea de rezistenţă. În dec. 1950 a condus ancheta în cazul unor preoţi greco-catolici din Blaj (Ioan Pinca).
