Declarația colonelului de contrainformații Doru Paraschiv nu este una oarecare. Nu vine de la un politician aflat în campanie, nici de la un comentator de platou.
Vine din interiorul sistemului. Și tocmai de aceea, acuzația pe care o formulează este explozivă:
„Toți, absolut toți șefii serviciilor secrete din România au pus umărul la o lovitură de stat anticonstituțională.”
Dacă această afirmație este adevărată, atunci România nu traversează o criză politică, ci o criză de regim. Dacă este falsă, atunci avem de-a face cu cea mai gravă intoxicare publică venită din zona securității naționale. În ambele cazuri, tăcerea este inacceptabilă.
Pentru prima dată după 1989, un ofițer de rang înalt rupe consensul tăcerii și spune răspicat ceea ce mulți doar au bănuit: că serviciile secrete nu mai sunt arbitri invizibili ai securității naționale, ci actori direcți ai jocului de putere. Nu vorbim despre erori, derapaje sau excese punctuale. Vorbim despre o coordonare sistemică, despre o acțiune concertată care ar fi avut drept rezultat deturnarea ordinii constituționale.
Această declarație nu răspunde doar la întrebări. Ea explică de ce atât de multe decizii politice din ultimii ani au părut ilogice, de ce instituții-cheie au acționat sincron, de ce mecanismele democratice au funcționat selectiv.
Dintr-odată, piesele unui puzzle inconfortabil par să se potrivească.
Dar tocmai pentru că miza este uriașă, afirmația colonelului Paraschiv nu poate rămâne la nivel de șoc mediatic. Ea cere probe, audieri publice, anchete parlamentare reale. Cere ca președintele, CSAT-ul și comisiile de control să iasă din amorțeală. Într-un stat democratic, serviciile secrete nu se controlează singure.
România are o problemă profundă dacă astfel de acuzații pot fi făcute fără consecințe. Și are o problemă și mai mare dacă ele sunt adevărate. În ambele variante, suntem obligați să alegem: fie statul de drept este o realitate, fie este doar un decor bine întreținut.
Editorialul de astăzi nu condamnă. Dar nici nu absolvă. El cere un singur lucru: adevărul, oricât de incomod ar fi. Pentru că o democrație care se teme de adevăr este deja, măcar parțial, învinsă.
