La Bistra, în cel mai întins colț de comună românească, timpul nu se grăbește. Aici, între pădurile dese ale Munților Apuseni și dealurile rotunde ale Țării Moților, viața curge domol, după legile vechi ale pământului.
Căsuțele din lemn, risipite pe culmi, sunt mai mult decât gospodării – sunt semne vii ale unei lumi în care tradiția e încă lege. În poieni cu iarbă crudă, unde cerul pare mai aproape și pădurile șoptesc povești vechi, fiecare răsărit e un nou început, iar fiecare apus – o binecuvântare.
Când se lasă seara peste Bistra, fumul caselor se ridică liniștit, purtând cu el miros de brad, de jar și de copilărie. În vale, lumina soarelui se stinge printre nori, iar muntele își trage umerii peste sat, ca o mamă care-și învelește copilul.
La Bistra, liniștea nu e o întâmplare – e o comoară. Aici, frumusețea nu e poleită, ci pură. E în simplitatea caselor, în privirea oamenilor, în mirosul de fân proaspăt cosit și în cântecul vântului printre brazi.
Bistra nu e doar un loc pe hartă. E o stare de spirit. E România care nu s-a pierdut.
