Astăzi, se împlinesc 148 de ani de la nașterea celui care a fost Iuliu Maniu, unul dintre cei mai importanți oameni politici ai României și ai Transilvaniei interbelice, și participant activ la Marea Unire din 1918.
Condamnat la închisoare pe viață de către regimul comunist, Iuliu Maniu, moare la data de 5 februarie 1953, în Penitenciarul de la Sighet.
A fost înmormântat într-un loc necunoscut din Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației, iar rămășițele sale trupești n-au fost găsite nici până acum.
Iuliu Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, fiind al doilea din cei cinci copii (Cassiu, fratele mai mare și apoi surorile Sabina, Cornelia și Elena) ai lui Ion și Clara Maniu. Tatăl său, judecător la tribunalul din Zalău, era nepot de soră al lui Simion Bărnuțiu, o personalitate marcantă a luptei naționale a românilor din Transilvania, dar și a revoluției de la 1848. Mama lui Iuliu Maniu era fiica vicarului Demetriu Coroianu și soră a lui Iuliu Coroianu, redactorul și unul dintre semnatarii Memorandumului din 1892 prin care românii din Transilvania își afirmau drepturile naționale.
Iuliu Maniu a urmat școala primară la Blaj, apoi liceul la Zalău, iar studiile universitare le-a făcut la Viena și Budapesta, obținând diploma de doctor în drept în 1896. Din 1898, Iuliu Maniu va profesa avocatură la Blaj, ca jurisconsult al Mitropoliei Unite. În 1915, a fost mobilizat și a participat ca ofițer al armatei austro-ungare la operațiunile militare de pe frontul italian. În 1918, el s-a implicat activ în lupta pentru Marea Unire, a fost unul dintre artizanii acesteia, iar din 1919 și până în 1920 a condus Consiliul Dirigent, organismul care a coordonat tranziția și integrarea Transilvaniei în statul român.
Născut şi crescut în atmosfera naţionalist-luminată a familiei sale, tânărul Iuliu Maniu își va dedica viaţa emancipării românilor din Ardeal şi îndeplinirii idealului de unitate naţională.
În 1926, împreună cu Ion Mihalache a fondat Partidul Național Țărănesc, al doilea mare partid al României interbelice. Între 1928-1930 a fost prim-ministru al României, demnitate pe care a mai deținut-o de încă două ori – iunie 1930 – octombrie 1930, octombrie 1932 – ianuarie 1933.
S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Calitatea care l-a consacrat în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste. Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.
Pentru a ilustra crezul politic a lui Iuliu Maniu este semnificativ un episod din 1946, din timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva lui Ion Antonescu. Adversari de idei, Maniu nu a ezitat să îi ia apărarea mareşalului în faţa completului de judecată, motiv pentru care se insinua că i-ar fi sprijinit politica dictatorială. La acestea, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”.
Iuliu Maniu, omul care a adus Transilvania acasă, ucis de comunişti. 
