România nu mai este o țară „în dificultate”. Este o țară în care declinul este măsurabil, demonstrabil și ignorat cu cinism.
Peste o treime dintre români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială unul dintre cele mai mari procente din Uniunea Europeană. Asta nu înseamnă statistici abstracte, ci oameni care nu-și permit mâncare suficientă, medicamente sau facturi plătite la timp. În mediul rural și în orașele mici, sărăcia nu mai este excepție, este regulă.
Între timp, facturile la energie au crescut cu zeci de procente în ultimii ani. Pentru multe gospodării, costurile cu electricitatea, gazele și încălzirea depășesc 20–30% din venitul lunar. Asta este definiția sărăciei energetice iar România se află constant în topul negativ al Europei la acest capitol.
Salariul minim a crescut pe hârtie, dar puterea reală de cumpărare a scăzut. Inflația a mușcat constant din venituri, iar românii simt asta zilnic: mai puțin în coșul de cumpărături, mai mult la casă. Munca nu mai garantează un trai decent.
În fața acestei realități, oamenii ies în stradă. Profesorii, medicii, angajații din sectorul public și privat. Dar protestele sunt tratate ca un zgomot de fond. Nemulțumirile sunt „analizate”, „monitorizate”, apoi îngropate sub tăcere.
Cel mai grav este că, în plină criză socială, se taie sau se îngheață finanțarea exact acolo unde consecințele sunt devastatoare pe termen lung:
România alocă printre cele mai mici procente din PIB pentru sănătate din UE. Rezultatul? Spitale subfinanțate, lipsă de personal, pacienți care plătesc din buzunar pentru servicii „gratuite”.
La educație, situația este la fel de sumbră: sub media europeană la finanțare, școli fără dotări, abandon școlar ridicat, mai ales în zonele sărace. Un copil născut într-o familie vulnerabilă are șanse minime să iasă din cercul sărăciei.
Acestea nu sunt accidente. Sunt consecințe ale unor decizii politice. România nu duce lipsă de bani, ci de priorități corecte. Se găsesc fonduri pentru sinecuri, pentru structuri supradimensionate și pentru promisiuni electorale, dar nu pentru sănătatea și educația populației.
Cât timp mai poate funcționa o țară în care statul cere sacrificii de la cei care au deja prea puțin? Cât timp pot fi ignorați oameni care muncesc, plătesc taxe și primesc în schimb nesiguranță?
Cifrele sunt clare. Realitatea este dureroasă. Iar dacă nici aceste date nu sunt suficiente pentru a schimba direcția, atunci problema României nu mai este economică, este una profund morală.
