România nu este condusă prost. România este lăsată să se degradeze de un popor care a uitat să mai fie popor. Trăim într-o țară în care nu doar politicienii își bat joc de noi — ci și noi înșine, prin fiecare clipă de tăcere.
Cei care fac rău sunt puțini. Dar cei care tac sunt armata întreagă.
Cei care fură sunt vizibili. Dar cei care înghit în sec sunt de milioane.
Nu avem un stat bolnav — avem un popor anesteziat.
O națiune care a ajuns să accepte rușinea ca normalitate, trădarea ca strategie, minciuna ca mod de viață.
Avertismentul lui Călin Georgescu nu e o figură de stil, ci o oglindă în care refuzăm să ne uităm: „Țara asta nu este distrusă de cei care-i fac rău, ci de cei mulți care stau și privesc indiferenți.”
Și ce adevăr mai trist decât acesta?
Adevărul că nu te poate apăra nimeni de tine însuți.
Astăzi, România arde încet, mocnit, ca o pădure lăsată în voia sorții. Iar noi, în loc să stingem jarul, suflăm în el cu cinism, nepăsare și resemnare. Am devenit un public care aplaudă tragedia, un cor mut al neputinței. Ne comportăm ca niște oameni care își văd casa luată de ape și stau pe prispă, cu brațele încrucișate, filosofând despre vreme.
Indiferența a devenit religia națională.
Ne-am obișnuit să fim victime.
Ne-am obișnuit să nu cerem nimic.
Ne-am obișnuit să nu deranjăm.
Ne-am obișnuit să suferim în tăcere.
Dar lupii nu se vând niciodată pentru un os mai mare.
Numai cei care nu mai sunt capabili să muște din viață își vând libertatea pentru o firimitură de siguranță.
România nu cade pentru că e atacată. România cade pentru că este abandonată. Lăsată pe marginea drumului de milioanele de oameni care, din frică, comoditate sau lașitate, preferă să privească spectacolul prăbușirii de la distanță, ca și cum nu ar fi vorba despre propriul lor viitor.
Atâta timp cât poporul rămâne spectator, statul rămâne pradă.
Iar cine tace astăzi, mâine își pierde dreptul de a mai plânge.
