În județul Alba, reprezentarea cadrelor militare din Ministerul Afacerilor Interne pare să fi alunecat periculos din sfera demnității în cea a spectacolului ieftin.
Sub o conducere care a confundat onoarea uniformei cu protocolul pozelor de grup, rolul apărării intereselor militarilor a fost redus la o simplă apariție decorativă, bine luminată și atent regizată.
Deși afișează staturi impunătoare și o retorică aparent fermă, liderii locali și-au demonstrat, în timp, adevărata consistență: una fragilă, maleabilă, dispusă să se îndoaie în fața oricărui oficial guvernamental care oferă un zâmbet și un loc într-o fotografie. În timp ce guvernanții lovesc constant în drepturile militarilor prin legi strâmbe și decizii discutabile, această conducere reușește contraperformanța de a fi chiar mai nocivă.
Concret, militarii sunt afectați de două ori. O dată prin cotizațiile plătite unei structuri care nu livrează nimic palpabil, iar a doua oară prin trădarea speranțelor celor care au investit încredere în acești reprezentanți. Este un parazitism cinic: bani încasați în schimbul tăcerii, inacțiunii și al unei loialități suspecte față de putere.
Singura preocupare vizibilă a actualei conduceri pare a fi „estetica puterii”. Prezența constantă în fotografii alături de trimișii Guvernului a devenit principalul lor „succes”, în timp ce problemele reale ale cadrelor militare rămân nerezolvate. Liderii pensionarilor din Alba par mai preocupați de ținută și poziționare în cadru decât de vocile celor pe care ar trebui să îi reprezinte.
În loc să fie un scut și o voce fermă, au ales să devină complici muți. În loc să bată cu pumnul în masa oficialităților pentru drepturile membrilor, preferă strângeri de mână și aparențe de importanță. Oriunde merg, nu sunt percepuți ca lideri verticali, ci ca figuranți docili, dornici de validare politică.
Această conducere nu mai reprezintă interesele cadrelor militare. Își reprezintă doar propriile orgolii și dorința de a fi „în rând cu lumea bună”. Statura fizică nu poate ascunde micimea caracterului, iar funcțiile obținute ca speranțe riscă să fie părăsite ca lecții amare despre cum nu trebuie să arate reprezentarea unei comunități. În urma lor rămâne o asociație slăbită, compromisă și transformată într-un instrument de autopromovare.
