Într-o lume care își devorează resursele cu febrilitatea unui condamnat ce mai are câteva ceasuri de trăit, România rămâne, ca întotdeauna, o oglindă spartă a propriului potențial. Hidrocentralele noastre, acele coloane vertebrale ale energiei, sunt lăsate să se prăbușească sub povara indiferenței, iar râurile care ar putea să ne lumineze casele și să ne încălzească iernile sunt reduse la simple metafore despre curgerea timpului pierdut.