Vinerea Mare ar trebui să fie ziua în care ne privim fără minciuni. Dar România nu mai are răbdare pentru adevăr. Preferă zgomotul, ura și iluzia că „ceilalți” sunt problema.
Ne place să spunem că suntem o țară creștină. Dar realitatea e mai dură: suntem o țară care a învățat să mimeze credința. Umplem bisericile până la refuz, dar ne golim unii pe alții de demnitate în restul anului. Aprindem lumânări, dar între noi aruncăm scântei. Ne rugăm pentru bine, dar trăim din conflict.
Vinerea Mare nu e despre prezență. E despre adevăr. Iar adevărul este incomod: nu suntem dezbinați din cauza politicii, a sărăciei sau a vremurilor. Suntem dezbinați pentru că alegem, zi de zi, să fim. Pentru că ne hrănim din resentimente, pentru că ne place să avem dușmani, pentru că ne-am obișnuit să nu mai ascultăm.
Am ajuns o societate în care e mai ușor să urăști decât să înțelegi. Mai ușor să judeci decât să construiești. Mai ușor să strigi decât să taci și să reflectezi. Iar asta nu are nimic creștin în ea.
Adevărata criză a României nu este economică sau politică. Este morală. Este incapacitatea de a mai fi împreună. De a mai avea răbdare unii cu alții. De a mai crede că binele comun contează mai mult decât orgoliul personal.
Vinerea Mare vorbește despre sacrificiu. Dar noi nu mai vrem să sacrificăm nimic, nici măcar puțin din ego-ul nostru. Vrem dreptate, dar doar pentru noi. Vrem respect, dar fără să-l oferim. Vrem unitate, dar doar în jurul propriei opinii.
Dacă există o șansă pentru această țară, ea nu vine din discursuri, din promisiuni sau din ritualuri. Vine dintr-o decizie simplă și grea: să încetăm să ne mai tratăm unii pe alții ca pe niște dușmani.
Unitatea nu se proclamă. Se construiește. Greu, lent, incomod.
Iar dacă nici în Vinerea Mare nu suntem capabili să înțelegem asta, atunci problema nu este că ne-am pierdut credința. Problema este că ne-am pierdut unii pe alții.
