România plânge. Lacrimile ei nu sunt doar de durere, ci de neputință. Se scurg peste un pământ bogat, dar guvernat de sărăcie morală, peste orașe vibrante, dar sufocate de incompetență, peste milioane de oameni care au obosit să mai spere. Este un strigăt mut al unei țări care se prăbușește sub povara dezbinării, a nepăsării și a promisiunilor neonorate.
Un vis spulberat de neîncredere
România, odinioară visul atâtor generații care și-au vărsat sângele pentru libertate, a ajuns captivă într-o ceață de neîncredere. Un studiu recent ne spune că 80% dintre români cred că economia este manipulată în favoarea celor bogați. Dar aceste procente nu sunt doar cifre seci, ci ecoul unui adevăr amar: oamenii simt că munca lor este în zadar, că voturile lor sunt aruncate într-un abis de indiferență, că promisiunile politice sunt doar niște surogate ieftine pentru schimbare.
Politica a devenit o piesă de teatru absurd, în care actorii își recită replicile de populism, dar uită să joace pentru publicul care i-a trimis pe scenă. Reforma e doar un cuvânt gol, îngropat în scandaluri și jocuri de culise. Și în timp ce clasa politică își caută interesele, românii își pierd încrederea în viitor.
Economia – o bombă gata să explodeze
Semnalele de alarmă sunt peste tot. România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană la venituri fiscale, iar statul pare să cârpească un sac fără fund cu taxe ad-hoc și împrumuturi. Agenția Fitch ne spune că suntem o țară cu perspective economice „negative”. Tradus în limbaj simplu: lumea nu mai crede că ne putem ține promisiunile financiare.
Dar acest „negativ” nu este doar un calificativ tehnic. Este povara datoriilor care apasă deja pe umerii noștri și care va fi transferată copiilor noștri. Este sentimentul că ne jucăm cu focul, că am transformat economia într-o bombă cu ceas. Și totuși, în loc să dezamorsăm această bombă, continuăm să ne prefacem că problema nu există.
Drumul pierdut
România plânge, dar nu pentru că i-ar lipsi resursele sau oamenii de valoare. Avem pământ fertil, avem industrii care încă rezistă, avem minți sclipitoare care pot schimba lumea. Dar ce folos, când aceste comori sunt îngropate sub mormane de nepăsare și dezorganizare?
Ce ne lipsește? O clasă politică capabilă să pună binele comun deasupra interesului personal. Un sistem fiscal echitabil, care să nu distrugă încrederea mediului de afaceri. O educație care să inspire generațiile viitoare să rămână aici, nu să plece departe. Ne lipsește o viziune care să nu fie doar despre ziua de mâine, ci despre următorii 50 de ani.
Un ultim apel la trezire
România plânge, dar lacrimile nu vor schimba nimic. Dacă rămânem captivi în resemnare, aceste lacrimi vor deveni râuri de regret. Trebuie să ne trezim, să cerem mai mult, să refuzăm mediocritatea. România are potențial, dar fără o voință colectivă, fără acțiuni curajoase, va rămâne doar o umbră a ceea ce ar fi putut fi.
Plânsul unei țări poate deveni cântecul unui nou început. Însă acest cântec nu se va scrie singur. Este nevoie de noi toți – cei care încă mai credem că România merită mai mult.
