Un an de rușine. Un an de stradă. Un an de România anulată

Pe 30 decembrie 2024 a început ceva ce nu mai putea fi oprit. Nu o modă. Nu o manipulare. Nu o „ieșire nervoasă” de moment, așa cum s-a încercat etichetarea ei. Au început protestele suveraniștilor. A început un an de stradă. Un an de frig, de oboseală, de speranță și, mai ales, de revoltă.
Un an în care zeci, sute și apoi mii de oameni au fost prezenți constant în stradă. Aceiași oameni. Aceleași fețe. Aceeași cauză. Un singur nume: Călin Georgescu, președintele ales al României. Un președinte pe care sistemul l-a anulat, nu prin vot, ci prin decizie administrativă, juridică, politică. Prin forță instituțională.
A fost un an care a rupt România în două. Nu între est și vest. Nu între săraci și bogați. Ci între cei care cred că votul este sacru și cei care acceptă ca el să fie șters cu un pix atunci când rezultatul deranjează. Între cetățeni și un sistem care a decis că poporul greșește atunci când nu votează „corect”.
Dreptul fundamental al românilor – dreptul de a vota și de a fi votați – a fost călcat în picioare. Nu de un dictator străin. Nu de o ocupație. Ci de propriile instituții ale statului. De exact acele instituții care, conform Constituției, ar fi trebuit să fie ultima redută împotriva abuzului. Gardienii legii au devenit executorii ei.
În acest an, românii nu au fost doar ignorați. Au fost umiliți. Batjocoriți. Tratați ca niște copii care trebuie certați pentru că au pus ștampila „unde nu trebuie”. Protestatarii au fost demonizați, ridiculizați, transformați în ținte. Nu pentru violență, nu pentru ilegalități, ci pentru încăpățânarea de a cere ceva scandalos: respectarea votului.
Călin Georgescu a devenit imaginea acestei răzbunări instituționale. Un președinte ales târât prin secții de poliție. Expus public, plimbat prin săli de judecată, pus sub lumina reflectoarelor nu pentru a se face dreptate, ci pentru a fi descurajat. Pentru a se transmite un mesaj clar: așa pățește oricine încurcă sistemul.
Indiferent dacă îl susții sau nu, tratamentul aplicat unui om ales prin vot spune totul despre starea democrației. Când un vot devine infracțiune, iar susținerea lui – motiv de stigmatizare, statul nu mai este al cetățeanului. Este împotriva lui.
Am fost acolo. Din 30 decembrie. De la primul protest și până la ultimul. Am văzut oameni simpli, fără funcții, fără protecție, fără camere de luat vederi. Oameni care au venit după muncă, în frig, în ploaie, în tăcere sau strigând. Oameni care nu au cerut nimic pentru ei, ci doar ca votul lor să conteze.
Pentru o vreme, suveraniștii au fost uniți. Fără lideri impuși. Fără structuri. Fără ordine. Uniți printr-o idee simplă și periculoasă pentru putere: libertatea nu se negociază. Votul nu se anulează.
Dar sistemul a știut să aștepte. Să obosească. Să divizeze. Să creeze tabere, suspiciuni, orgolii. A reușit, în cele din urmă, să-i dezbine și pe cei din stradă. Să-i fragmenteze. Să-i lase fără o voce comună. Fără lideri. Fără direcție.
Și totuși, ceva nu a putut distruge.
A rămas conștiința. A rămas memoria acestui an. A rămas percepția unei libertăți pierdute și gustul amar al unei democrații mimate. Pentru că odată ce ai văzut votul anulat, nu mai poți fi convins că totul e „normal”.
Un an mai târziu, poate că străzile sunt mai goale. Dar rana este deschisă. Neîncrederea este adâncă. Iar întrebarea plutește, fără răspuns:
Ce valoare mai are votul într-o țară în care este valid doar dacă nu deranjează?
Ce mai înseamnă Constituția, dacă poate fi ignorată chiar de cei care jură pe ea?
30 decembrie 2024 nu a fost doar începutul unor proteste. A fost începutul sfârșitului unei iluzii. Iar România nu va putea merge mai departe până când acest adevăr nu va fi recunoscut.