Nu, nu e paranoia.
Nu, nu e „exagerare”.
Nu, nu e „opinia unuia supărat”.
Este realitatea crudă: în România de azi, dacă îndrăznești să huidui, ești căutat. Dacă vorbești, ești amendat. Dacă insiști, ești intimidat. Asta nu mai e democrație. Asta e frică organizată. Oameni simpli au huiduit un politician.
Atât. Iar statul a reacționat ca un regim slab și nervos: identificare, sancțiuni, demonstrații de forță. Nu pentru că s-a încălcat legea, ci pentru că s-a încălcat imaginea. Pentru că cineva a îndrăznit să arate că împăratul nu e iubit.
Asta e linia roșie. Nu violența. Nu corupția. Nu minciuna.Ci protestul.
Instituțiile statului, plătite de noi, au devenit instrumente de intimidare. Poliția, administrația, mecanismele de control nu mai apără cetățeanul, îl disciplinează.
Îl învață ce are voie să spună. Și mai ales ce nu are voie să spună.
Presa? O ruină morală. Jurnaliștii care spun adevărul sunt îngropați sub tone de propagandă, ironii plătite, atacuri coordonate. Nu se mai discută fapte. Se distrug caractere. Se face zgomot ca să nu se mai audă nimic.
Cine vorbește e „extremist”. Cine critică e „instigator”. Cine nu tace e „problemă de ordine publică”.
Asta este dictatura secolului XXI: nu te bagă la pușcărie din prima. Te plimbă pe la amenzi, presiuni, frică. Te obosește până cedezi. Până spui: „mai bine tac”.
Și exact asta se întâmplă. Oamenii tac. Se uită în jur. Își măsoară cuvintele. Își șterg postările. Se gândesc de două ori înainte să huiduie, să scrie, să întrebe.
Frica a devenit politică de stat.Iar cel mai periculos lucru nu e Nicușor Dan. Nu e un om. Este sistemul care sare instant să pedepsească vocea, dar clipește când e vorba de abuz, jaf și minciună.
Așa mor țările. Nu cu explozii. Nu cu revoluții ratate. Ci cu oameni care învață să tacă „pentru liniște”.
România nu face pași spre dictatură. A intrat deja pe drum. Și dacă azi amenda pentru un huiduit pare „nimic”, mâine tăcerea va fi obligatorie. Cine tace acum nu e neutru. E deja supus.
