Ce s-a întâmplat ieri în stradă nu mai poate fi ambalat în cuvântul comod „protest”. Protestul este ceva ce poți ignora, amâna, ironiza. Ce s-a văzut ieri a fost refuzul clar al unei populații de a mai fi tratată cu dispreț.
Românii nu au ieșit pentru că „au chef”. Au ieșit pentru că au fost împinși acolo de aroganță, de minciună și de un stat surd la propriul cetățean. Ani întregi li s-a spus să aștepte, să înțeleagă, să fie „responsabili”. Între timp, li s-a luat vocea, li s-a călcat demnitatea și li s-a cerut să tacă frumos.
Când oamenii ajung să-și strige demnitatea în stradă, nu mai este vina lor. Este dovada unui eșec total al celor care conduc. Un eșec de leadership, de dialog și de respect. Un eșec care nu mai poate fi ascuns sub comunicate seci și declarații goale.
Să spui că protestele „deranjează” este cinic. Deranjant nu este cetățeanul care refuză umilința. Deranjant este sistemul care funcționează doar pentru sine. Deranjant este faptul că românii sunt chemați să suporte consecințele unor decizii luate fără ei și, de multe ori, împotriva lor.
Cei care îi acuză pe oameni că „nu propun soluții” uită intenționat un lucru esențial: nu cetățeanul este obligat să repare un stat care l-a ignorat. Rolul lui este să spună clar când lucrurile au derapat. Iar ieri, mesajul a fost limpede: ajunge.
Demnitatea nu se negociază în șoaptă. Nu se apără cu răbdare infinită. Se afirmă. Iar strada devine ultimul spațiu de adevăr atunci când instituțiile au devenit simple decoruri ale puterii.
Nu, cei din stradă nu sunt manipulați. Sunt manipulați cei care cred că liniștea înseamnă acceptare. Că tăcerea înseamnă consens. Că frica de a ieși din rând este dovadă de maturitate civică. Nu este. Este capitulare.
Protestele de ieri au arătat că această capitulare nu mai este generalizată. Că există încă oameni care refuză să fie tratați ca niște cifre, ca niște voturi de rezervă sau ca o masă care trebuie liniștită din patru în patru ani.
Când românii se ridică pentru demnitate, nu cer favoruri. Cer normalitate. Cer reguli egale. Cer respect. Iar refuzul de a le oferi aceste lucruri nu va duce la liniște, ci la o ruptură tot mai adâncă.
Cei care minimalizează ce s-a întâmplat ieri fac o greșeală gravă. Pentru că nu asistăm la un episod izolat, ci la un semnal. Un avertisment dur. Unul care spune că răbdarea a fost confundată prea mult timp cu slăbiciunea.
Românii nu mai cer voie să vorbească.
Au început să o facă. Iar cine continuă să nu asculte ar trebui să înțeleagă un lucru simplu: tăcerea impusă nu durează la nesfârșit. Se sparge. Și, când se sparge, nu mai poate fi controlată.
