4 mai. Într-o țară care și-a pierdut de mult busola morală, votul a devenit nu un drept, ci un ritual al confuziei. O obligație mecanică într-un teatru în care actorii s-au schimbat prea rar, iar piesa s-a jucat prea des. Și totuși, azi România votează.
Ce înseamnă asta? Înseamnă că, dincolo de sarcasmul colectiv, de cinismul instalat în fiecare conversație despre „ei” și „noi”, încă mai există un rest de luciditate. Un dram de efort tragic, aproape zadarnic, dar esențial. Să mergi să votezi azi nu e un act de credință. Este un gest de rezistență împotriva propriei lehamite. O încercare de a refuza moartea lentă a democrației prin neparticipare.
România votează cu scârbă, cu deznădejde, cu gândul că nimic nu se va schimba. Și poate că nu se va schimba nimic. Poate că vom ieși din această zi la fel de dezamăgiți cum am intrat. Dar a nu vota ar însemna să nu mai contăm deloc, să nu mai pretindem nimic, să ne acceptăm statutul de figuranți în propria viață civică.
Luciditatea nu aduce alinare, dar e tot ce avem. Iar votul, chiar și ca formă de protest, e singurul instrument prin care refuzăm să devenim spectatori pasivi ai propriei prăbușiri.
România votează. Și dacă azi punem o ștampilă nu pentru viitor, ci împotriva resemnării, atunci acest gest, oricât de mic, capătă o noblețe pe care istoria rar o recunoaște.
România votează — și poate că tocmai în disperarea acestui act e începutul unei treziri. Sau măcar al unei neliniști care nu ne mai lasă să dormim liniștiți în ruina confortului nostru civic.
