Autor: Mihaela Cuțui
În România, de cele mai multe ori nu legile lipsesc, ci funcționarea lor. Nu procedurile lipsesc, ci voința instituțională de a le aplica.
Nu statul este slab — structura este, oamenii din interior sunt de multe ori captivi unui mod de lucru transmis din generație în generație.
Dacă vrei să înțelegi de ce sistemul nu funcționează, trebuie să privești nu doar mecanismele birocratice, ci și omul din spatele biroului.
Pentru că, oricât am discuta despre corupție, politici publice sau legi europene, totul se reduce la un lucru simplu: Ce a fost învățat demnitarul/ funcționarul român să facă — și ce a fost învățat să NU facă. Iar acest adevăr este dureros.
1. Demnitarul/funcționarul român a fost învățat să nu rezolve.
Nu este vina lui personală. Este cultura instituției în care intră. De la prima zi i se transmite explicit sau subtil:
„Nu semna, că îți iei răspunderea.”
„Mai bine amânăm, vedem ce zice șeful.”
„Nu te băga, nu e treaba ta.”
„Nu te expune, sistemul nu te apără.”
„Lasă că răspundem generic, atât trebuie.”
Aceasta este îndoctrinarea administrativă care ţine România pe loc. Un reflex colectiv: să nu dezgropăm probleme, să nu deranjăm pe nimeni, să păstrăm aparențele. Demnitarul/funcționarul român nu este antrenat pentru rezolvare. Este antrenat pentru supraviețuire și interes personal
2. Există două Românii administrative:
România procedurilor corecte:
– Legea, articolele, termenele, responsabilitățile,
– O arhitectură administrativă care, teoretic, funcționează impecabil,
– Un stat organizat modern, cu reguli europene.
Și România reală:
– unde procedura este o haină pe care o îmbraci doar când trebuie „să arate bine”,
– unde adevărul este periculos,
– unde demnitarul/funcționarul este mai speriat de responsabilitate decât de greșeală,
– unde instituțiile publice sunt capturate informal.
În România reală, demnitarul/funcționarul nu apără legea —apără instituția de lege.
3. Cum se ajunge aici? Inducția în cultura fricii.
Majoritatea funcționarilor intră în sistem cu intenții bune. Nu intră nimeni cu gândul să fie o rotiță într-o mașinărie defectă.
Dar realitatea îi strânge repede: șeful care îți spune să nu te atingi de un dosar, colegii care „știu ei mai bine cum se fac lucrurile”, frica de a nu-ți supăra directorul, teama că un răspuns corect poate declanșa un scandal, obligativitatea de a proteja „linie ierarhică”, nu legea.
Așa ia naștere demnitarul/funcționarul -închizător, nu demnitarul/funcționarul-reformator. Și nu pentru că nu poate mai mult, ci pentru că a fost învățat că a respecta legea poate fi periculos.
4. Sistemul nu refuză doar cetățeanul. Refuză realitatea.
Când un om vine cu: o lege specială bine citată, termene corecte, argumente juridice, documente coerente, escaladare ierarhică corectă, sistemul nu spune: „Excelent, rezolvăm.”
Sistemul spune: „Aici e pericol. Cine răspunde?” Iar demnitarul/funcționarul începe să caute scăparea: folosește OG 27/2002 pentru a evita răspunsul pe fond, invocă necompetența, trimite cazul în altă parte, amână, tace, se ascunde, sau emite răspunsuri tehnice, dar false.
Nu pentru că ar avea ceva personal cu cetățeanul. Ci pentru că este format mental să nu atingă ceea ce poate expune greșelile instituției. Demnitarul/funcționarul este învățat să apere rețele informale și nu adevărul.
5. Există și oameni buni — dar sunt puși în imposibilitate
Da, sunt demnitari/funcționari profesioniști, de bună credință. Dar sunt în minoritate. Sunt presați de lipsa protecției, lipsa culturii meritocratice, partide politice, șefi numiți politic, ordine verbale, frica de sancțiuni interne, lipsa unui scut real în fața presiunii.
Un demnitar/funcționar bun este, în România, un risc pentru sistem. Pentru că vede. Pentru că înțelege. Pentru că poate corecta. Pentru că NU poate fi manipulat. De aceea, sistemul și instituțiile preferă demnitari/ funcționari „ascultători”, nu demnitari/ funcționari inteligenți.
6. Cine sunt cei care trag instituțiile pe persoană fizică?
Nu funcționarii. Sunt verigile de sus: oamenii numiți politic, rețelele informale, directorii care răspund unor interese, cei cărora nu le convine transparența, cei care se tem de controale reale, cei care au transformat instituțiile în instrumente personale.
Funcționarul de la ghișeu nu e jucătorul principal. El este soldatul, nu generalul. Dar soldatul preia reflexele generalului pentru că i se ” sugerează ” subtil că altfel va avea probleme
7. Cum repari, atunci, un sistem care refuză să funcționeze?
Nu prin război. Nu prin urlete. Nu prin postări indignate pe rețele. Ci prin asumare.
A. Cunoașterea legii mai bine decât instituția
Atunci funcționarul nu mai poate ascunde adevărul. Devine obligat să respecte procedura.
B. Escaladare ierarhică corectă
Când mai multe structuri primesc aceeași sesizare, reflexul de blocaj se rupe. Funcționarul nu mai poate „gestiona local”.
C. Extragerea răspunderii din zona instituțională în zona legală.
Asta e cheia. Când funcționarului i se arată răspunderea personală, nu mai poate „proteja sistemul”.
D. Perseverență rece, fără emoție
Sistemul nu rezistă oamenilor care revin. Rezistă doar celor care renunță.
E. Expunere publică inteligentă, nu isterică
Transparența obligă sistemul să înceteze reflexul de auto-protecție.
8. Concluzie: sistemul nu se teme de cetățeni. Se teme de cetățeni care înțeleg.
Demnitarul/funcționarul român este produsul unui ecosistem construit să se apere de lumină. Așa a fost modelat, așa a fost învățat, așa supraviețuiește.
Dar când întâlnește un cetățean informat, calm, juridic pregătit, perseverent, care nu renunță, care nu acceptă minciuna administrativă,
care escaladează inteligent, reflexul sistemului se blochează.
Și apare spațiul în care instituția — chiar dacă nu vrea — trebuie să funcționeze.
Pentru că adevărul e simplu: Nu poți repara un sistem prin supunere. Îl repari prin toate formele de protest, pașnice, inclusiv in stradă, cu luciditate, lege și curaj.
Articol preluat de pe platforma Civis News, in baza unei colaborări redacționale cu Opinia Transilvană.
