Ceea ce se întâmplă astăzi la Complexul Energetic Oltenia nu mai poate fi numit simplu „restructurare”. Este, fără exagerare, începutul unei tragedii naționale.
Peste 1.500 de oameni sunt împinși, într-o singură zi, în afara sistemului. Aproape 2.000 de destine sunt retezate brusc, fără o plasă de siguranță, fără alternative reale, fără speranță. În spatele acestor cifre se află familii care nu știu cum vor pune pâinea pe masă mâine, copii care vor simți direct consecințele unor decizii luate departe de realitatea lor, comunități întregi condamnate la declin.
Declarația premierului Ilie Bolojan, că „nu există soluții” sună ca o sentință. Nu doar pentru acești oameni, ci pentru ideea însăși de responsabilitate a statului. Invocarea angajamentelor față de Comisia Europeană devine, în acest context, mai degrabă o scuză decât o explicație. Pentru că nicio strategie, oricât de ambițioasă, nu ar trebui să lase în urmă mii de oameni fără sprijin.
Și poate cel mai dureros este golul de reacție. Minerii au cerut să fie ascultați, au cerut dialog, au cerut o întâlnire cu președintele Nicușor Dan. Nu au primit nimic. Nici răspuns, nici empatie, nici măcar promisiuni. Doar tăcere.
Această tăcere apasă mai greu decât orice decizie politică. Pentru că transmite un mesaj periculos: că sacrificiul acestor oameni este acceptabil. Că pierderea locurilor de muncă, destrămarea comunităților și exodul forței de muncă sunt doar „costuri colaterale”.
Dar o țară care își abandonează oamenii nu mai traversează o reformă — ci o criză profundă de identitate.
Protestele care continuă nu sunt doar despre salarii sau contracte. Sunt despre demnitate. Despre dreptul de a exista într-un sistem care pare să-i excludă. Sunt despre o Românie care riscă să se fractureze între decizii luate la nivel înalt și realitatea dură din teren.
Dacă acesta este prețul tranziției energetice, atunci trebuie spus răspicat: nu vorbim doar despre schimbări economice, ci despre o dramă colectivă. Una care, ignorată, poate deveni o rană deschisă pentru întreaga societate.
România nu pierde doar capacități energetice. România își pierde oamenii. Iar o astfel de pierdere nu se recuperează niciodată complet.
