Pentru Transilvania, ziua de 24 ianuarie are o semnificație aparte. Nu este momentul fondator direct al unirii tuturor românilor, dar este începutul drumului care avea să ducă, peste decenii, la România modernă.
Unirea Principatelor din 1859 a fost mai întâi un act de voință politică și de maturitate istorică, un semn că românii au înțeles că viitorul nu se construiește în izolare, ci prin solidaritate și proiect comun.
Astăzi, la mai bine de un secol și jumătate distanță, România se află din nou în fața unei provocări legate de sensul unității. Nu mai vorbim despre granițe sau provincii, ci despre coeziune socială, încredere publică și echilibru între regiuni. Din această perspectivă, pentru o societate precum cea transilvăneană, obișnuită cu pluralismul, cu dialogul intercultural și cu rigoarea civică, Unirea nu poate fi redusă la emoție sau retorică festivistă.
Prezența președintelui ales, Călin Georgescu, în mijlocul oamenilor, de 24 ianuarie, este un gest cu valoare simbolică, dar și cu potențial de controversă. Mesajul transmis este acela al apropierii de „România reală”, al unei legături directe între lider și cetățeni, o temă care rezonează într-un context de neîncredere față de instituții și de oboseală față de discursul politic tradițional. În Transilvania însă, astfel de gesturi sunt evaluate nu doar prin intensitatea mesajului, ci prin consistența lui.
Invocarea Unirii ridică inevitabil o întrebare esențială: ce fel de unitate propunem astăzi? Una construită pe consens, respect și competență sau una care riscă să transforme diferențele regionale și de viziune în linii de ruptură? Istoria arată că unitatea durabilă nu se obține prin opoziții artificiale între „popor” și „elite”, ci prin instituții funcționale, reguli clare și responsabilitate publică.
Pentru Transilvania, Unirea a însemnat întotdeauna și asumarea unei diversități: etnice, culturale, confesionale. De aceea, orice apel la unitate este credibil doar în măsura în care respectă această realitate și o integrează într-un proiect național coerent. Emoția este importantă, dar nu suficientă. Simbolurile pot mobiliza, dar nu pot înlocui soluțiile.
24 ianuarie rămâne, așadar, mai puțin o zi a certitudinilor și mai mult una a reflecției. Unirea nu este un dat, ci un proces continuu, care cere luciditate, dialog și construcție pe termen lung. Iar România de astăzi, privită și din Transilvania, are nevoie nu doar de mesaje puternice, ci de o viziune care să unească fără a uniformiza și să construiască fără a diviza.
