România nu mai e într-o criză. România este o criză.
Trăim într-o țară în care munca nu mai garantează traiul, în care cinstea nu mai aduce siguranță și în care viitorul a devenit un lux. Oamenii simt zilnic cum le este strâns șurubul: taxe mai mari, prețuri mai mari, servicii publice mai proaste. Austeritatea nu mai e un cuvânt din rapoarte economice, e prezentă în frigider, în portofel și în stomac.
În fiecare zi apar proteste, greve, avertismente. Profesori, medici, transportatori, fermieri, pensionari. România vorbește. Dar cei de la putere nu ascultă. Sau mai rău: aud foarte bine și aleg să ignore.
Statul român a devenit un aparat rece, cinic, care funcționează perfect pentru unii și zdrobește pe alții. Pentru clientela politică există bani, funcții, pensii speciale, sinecuri. Pentru restul populației există „nu se poate”, „nu sunt fonduri”, „mai aveți puțină răbdare”. Răbdarea, însă, a ajuns la limită.
Ni se cere să fim responsabili, dar deciziile sunt iresponsabile.
Ni se cere să fim solidari, dar solidaritatea merge într-o singură direcție: de jos în sus. Ni se cere să strângem cureaua, în timp ce cei care ne cer asta nu slăbesc niciun gram.
Puterea actuală nu vrea cetățeni activi. Vrea supuși.
Un popor sărac e ușor de controlat.
Un popor bolnav e ușor de speriat.
Un popor prost informat e ușor de manipulat.
De aceea educația este tratată ca o cheltuială, nu ca o investiție. De aceea spitalele sunt lăsate să se degradeze. De aceea mass-media este sufocată de propagandă, iar adevărul este relativizat până când oamenii nu mai știu în ce să creadă.
România de azi este o țară în care:
muncești și tot sărac rămâi,
plătești taxe, dar ești tratat ca un cerșetor,
votezi, dar nu contezi,
respecți legea, dar ești luat de prost.
Tinerii pleacă nu pentru că „nu iubesc România”, ci pentru că România nu îi mai iubește pe ei. Pleacă pentru salarii decente, spitale funcționale, școli normale și un minim respect. Exodul nu mai este o dramă națională discutată cu îngrijorare, a devenit o statistică rece, acceptată.
Cea mai mare victorie a acestui sistem nu este sărăcirea populației, ci obișnuirea ei cu sărăcia. Să ajungem să spunem „asta e”, „merge și așa”, „toți sunt la fel”. În momentul în care renunți să mai speri și să mai ceri, ești deja înfrânt.
Am mai spus-o, România nu duce lipsă de resurse. Nu duce lipsă de inteligență. Nu duce lipsă de muncă. Duce lipsă de voință politică onestă și de respect față de cetățean. Iar un stat care își tratează cetățenii ca pe niște cifre, vite sau sclavi moderni nu mai este un stat în slujba poporului, este un stat împotriva lui.
Istoria ne arată un lucru clar: niciun sistem care disprețuiește oamenii nu rezistă la nesfârșit. Întrebarea nu este dacă se va rupe ceva. Întrebarea este cât de mult va trebui să îndurăm până când vocea oamenilor nu va mai putea fi ignorată.
Pentru că România fierbe.
Iar când un popor fierbe prea mult timp, explozia nu mai poate fi oprită prin tăcere, minciuni și comunicate sterile.
