A plânge pe stradă… ce rușine într-o lume care nu mai simte nimic.
Și totuși, românii au ajuns aici – să plângă nu dintr-un exces de sentiment, ci dintr-un exces de realitate.
Lacrimile nu mai apar în intimitate, ci în plin trotuar, între două claxoane, printre pași grăbiți și priviri goale.
România nu-i mai rănește în adâncuri – i-a ros încet, până când durerea a ieșit la suprafață, fără rușine, ca o reacție biologică. Ca un oftat al unei ființe care nu mai are nimic de pierdut.
Acești oameni nu plâng pentru azi, ci pentru tot ce nu s-a întâmplat niciodată. Pentru visele care au fost ucise înainte să prindă formă. Pentru speranțele care au fost ridiculizate cu zâmbete politice și promisiuni moarte.
România a devenit un teatru al absurdului, în care actorii nu mai joacă – doar plâng.
Și plâng pentru că tăcerea nu mai e suficientă.
Și plâng pentru că au înțeles, poate prea târziu, că aici nu se va schimba nimic.
Nici măcar suferința – ea e singura fidelă.
Să plângi pe stradă în România nu mai e o slăbiciune. E o formă de adevăr. Poate chiar singura care ne-a mai rămas.
