Sâmbătă, 18 ianuarie 2025, o ceață grea acoperise Alba Iulia, de parcă cerul însuși refuza să privească ceea ce urma să se întâmple. În fața Prefecturii Alba, peste 700 de oameni se adunaseră pentru a protesta împotriva unei decizii ce le sfâșiase speranțele: Înalta Curte respinsese contestația privind anularea alegerilor prezidențiale.
Printre ei, o femeie pe nume Ana stătea nemișcată, cu mâinile strângând un steag tricolor. Avea 38 de ani, dar chipul ei părea îmbătrânit de griji. În spatele ochilor triști se ascundea o poveste pe care doar puțini o știau. Pierduse totul în ultimii ani: soțul, după un accident de muncă provocat de nepăsarea unor autorități corupte, și fiica ei de 10 ani, Maria, din cauza unei boli rare, pentru care spitalele din România nu aveau tratament. În ziua aceea, Ana nu protesta doar pentru alegeri. Protesta pentru o viață care părea să o trădeze la fiecare pas.
La ora 14:30, mulțimea a pornit într-un marș pe străzile orașului, scandând lozinci precum „Turul 2 înapoi!” și „Alegeri libere!”. Vocea Anei se auzea clar printre ceilalți, dar pe măsură ce pașii o duceau mai departe, simțea cum inima i se prăbușea. Fiecare colț al orașului era un memento al unei vieți pierdute. Pe Calea Moților, își amintea cum mergea cu Maria la școală, râzând și făcând planuri pentru viitor. Pe Bulevardul Republicii, vedea fantoma soțului ei, mergând grăbit spre muncă, în zilele când încă aveau o familie completă.
Pe Bulevardul Transilvaniei, Ana a încetat să mai scandeze. S-a oprit pentru o clipă, privind mulțimea care mergea mai departe. Erau atât de mulți oameni furioși, dar, în același timp, atât de pierduți. Strigătele lor erau un ecou al durerilor personale, al nemulțumirilor care se adunaseră ani de zile.
Ajunsă pe Bulevardul 1 Decembrie 1918, Ana s-a așezat pe o bancă, incapabilă să mai meargă. Lângă ea, un bătrân cu o pancartă tremurândă în mână i-a spus încet:
— Nu ne mai aud, nu-i așa?
Ana s-a uitat spre mulțime, apoi spre cerul plumburiu. A oftat.
— Ne aud, dar nu le pasă.
Bătrânul a dat din cap și a plecat, iar Ana a rămas singură, cu steagul în mână. În acea zi, protestul s-a încheiat fără incidente. Oamenii au mers acasă, obosiți, dar încă plini de speranța că poate, într-o zi, vocea lor va schimba ceva.
Pentru Ana, însă, acea speranță părea departe. În drum spre casă, a trecut pe lângă școala Mariei și a privit fereastra clasei unde odată își vedea fetița zâmbind. Și-a șoptit în gând: „Pentru tine, Maria. Pentru tine lupt.”
Când a ajuns acasă, și-a pus steagul în fereastră, ca un semn că, deși viața i-a răpit tot, nu va înceta să lupte. Dar, într-o țară unde speranțele se năruie atât de ușor, uneori lupta părea doar o altă umbră pe un cer deja întunecat.
