Românul e specialist în așteptare. A devenit expert fără să-și propună. Ani la rând a stat la cozi, la ghișee, în trafic, în spitale, în fața promisiunilor politicianiste care sună bine doar în campanie. Și, culmea, încă mai crede. Încă mai așteaptă. Încă are răbdare. O răbdare care, în loc să fie semn de înțelepciune, e semnul unui popor obosit, obișnuit să fie luat peste picior.
Sistemul știe foarte bine cu cine are de-a face. Știe că românul nu face scandal. Nu cere explicații. Nu blochează ușa instituției care își bate joc de el. Nu pune întrebări incomode. Cel mult, oftează. Înjură în șoaptă. Dă din mână a nepăsare și pleacă acasă, unde se consolează cu ideea că „peste câțiva ani va fi mai bine”. Serios? Câți ani trebuie să mai treacă?
Politicienii români nu trebuie să fie eficienți, doar răbdarea cetățenilor trebuie să fie inepuizabilă. Totul se rezolvă „după alegeri”, „după rectificare”, „după proiect”, „după aprobare”, „după ce se aliniază planetele”. Și românul acceptă. De ce? Pentru că e obișnuit să aștepte. Este antrenat să îndure.
Dar cel mai trist este că așteptarea s-a transformat într-o scuză națională. Nu avem curaj să cerem respect? Așteptăm. Nu avem curaj să contestăm decizii absurde? Așteptăm. Suntem tratați ca niște cifre pe o hârtie? Așteptăm. Ne doare? Așteptăm să treacă.
Și când apare cineva care spune „destul”, care ridică vocea, care cere transparență și responsabilitate, ceilalți se grăbesc să-l critice:
„Ce te agiți?”
„Nu se schimbă nimic oricum.”
„Mai lasă-i, că și ei sunt oameni.”
Așteptarea a devenit religie. Resemnarea — dogmă. Iar cine nu se conformează, devine „ciudat”.
Doar că o țară nu se schimbă cu răbdare infinită. Nu se schimbă cu oftat prelungit. Nu se schimbă cu așteptări naive. Se schimbă cu acțiune, cu presiune, cu insistență, cu un „nu” clar și ferm spus exact acolo unde doare.
Până când românul nu va renunța la așteptarea asta paralizantă, va rămâne același spectator al propriei țări, urmărind pasiv cum alții decid pentru el.
Și poate singura întrebare care mai contează este:
Cât mai așteptăm să nu mai așteptăm?
