Dacă România ar fi angajat, ar fi demult în burnout. Ar lucra peste program, ar face ore suplimentare neplătite, ar semna condica în fiecare zi cu o cearcăneală națională sub ochi și ar primi, în loc de prime, câte o știre nouă despre cum „merge bine economia”.
Nu, România nu mai are nevoie de reforme, strategii sau comitete. România are nevoie de un concediu. Obligatoriu. O zi în care statul, societatea și tot ce mișcă sub brandul „România” să fie oprite din priză, ca un router blocat.
Pentru că, sincer, țara asta pare să funcționeze ca un calculator vechi care nu a mai fost restartat de prin 2007. Se blochează, scârțâie, dă erori și apoi ne întreabă dacă suntem siguri că vrem să închidem aplicația „corupție.exe”. Iar noi tot apăsăm pe „Later”.
România are nevoie de o zi liberă ca să nu se mai certe cu ea însăși. O zi în care să nu mai scoată la iveală eterna competiție: cine e mai revoltător, politicienii care promit imposibilul sau cetățenii care încă îi cred? O zi în care să nu mai vedem experți de Facebook explicând problema pensiilor, justiției, energiei, fotbalului și găurilor negre, în aceeași frază.
În ziua aceea liberă, poate că România ar reuși, în sfârșit, să-și audă propriile gânduri, dacă le mai are.
. Să-și dea seama că nu poți construi nimic când tot ce faci este să repari, improvizezi și cârpești. Că nu poți merge înainte când tragi după tine 30 de ani de saci cu „las’ că merge și-așa”.
Sau poate ar fi o zi în care România ar realiza, cu o luciditate îngrijorătoare, că de fapt nu e obosită, e doar blocată într-un carusel de promisiuni reciclate. De fiecare dată când se învârte roata, tot acolo ajungem: trafic, scandal, promisiuni, frustrare și încă un an în care ne întrebăm dacă „ăsta o fi momentul în care se schimbă ceva”.
Așa că da, România are nevoie de o zi liberă. Nu ca să se relaxeze, ci ca să-și facă ordine în sertarele haosului. Ca să se uite la ea cu sinceritate și să spună: Poate problema nu e că muncesc prea mult. Poate problema e că muncesc greșit.
Dar până atunci, noi, cetățenii, putem măcar să-i trimitem o cerere de concediu. Cu speranța – firavă, dar încă vie – că la întoarcere va fi, dacă nu mai deșteaptă, măcar mai odihnită. Deși, sincer, nu știm dacă România chiar vrea să se odihnească sau preferă, ca de obicei, să continue în același ritm, până se strică definitiv.
Dar măcar am încercat. Am solicitat oficial: o zi liberă pentru România. Poate cu un restart, în sfârșit, își va aduce aminte cum se funcționează.
